Prea înțeleaptă e lumina care
turcoazei pentru seară îi stă la spovedit
de unda ei, alint și legănare,
fir cu fir
tristeților albastre care dor
ca ghimpele neadormit
de trandafir,
când ți-a plecat și ultimul cocor.

Dar mult mai înțeleaptă
e lumina lină
a Lui,
de parcă-i șovăire
când mă spune,
cu pas de cântec
ce-a-nnoptat pe strune,
dar mai subțire,
în noimă și în fir,
urcând pe treptele de floare,
crude,
spre ceara ghimpelui neadormit,
dar tors
făclie – cui de trandafir –
tristeților albastre care dor,
spre zborul neîntors,
șoptit
doar cu aripa,
la margini de turcoază,
de ultimul cocor…

Doar cu aripa…