STINS ECOU DE STEA
14 Friday Nov 2014
Posted in Uncategorized
14 Friday Nov 2014
Posted in Uncategorized
14 Friday Nov 2014
Posted in Uncategorized
13 Thursday Nov 2014
Posted in Uncategorized
SPRE LEGĂTORUL DE DRUMURI
Pe rând copacii
au învățat de la mesteacăn
legănările albe-n
scriptură de nins.
”Care e numele tău?”
m-a-ntrebat pe tărâmu-i,
surprins
că firul mi-e roșu pe fus.
”Sunt unul
pe care numai cântecul alb
l-a învins,
prin codrul tău
de cărări nepătruns…
Vezi,
soarele
încă mai poartă,
pe-ascuns,
hlamida-mprumutului meu
roșie
ca vinul ce-l bea,
cu mestecenii tăi în apus,
pe furiș,
pe sub focul nespus,
roșu
ca drumul ce-și bea
toți mestecenii albi din apus.”
12 Wednesday Nov 2014
Posted in Uncategorized
Tags
Iar nunta? Patru zile,
că-nnebunise struna
văzând pe tron alături
și soarele și luna.
Mai mândri decât brazii
ce piscu-n ceruri furi-i
când buciumul îngână
tristețile pădurii.
Că zilele uitară
c-au noapte-n sâmbur totuși,
chiar timpul lor se-oprise
ca sub descânt de lotuși.
”Castel cu turn de fildeș –
nici gândului putință,
ce mi-ar dori Domnița
ca ultimă dorință?”
Cea pajurei spre seamăn
se-adumbră-ntru tristețe:
”Aș vrea în cupa noastră
eterna tinerețe.
Cândva râvnisem turnul
ispitei de-a-mi fi mire,
dar azi îmi ești preasusul
luminii din privire.
La ce folos o turlă
cum nu s-a scris în carte
când îi lipsește treapta
vieții fără moarte?
Și ce-i de-o fi crăiasă
a lumii? Las să fie,
că nu te dau din brațe
pe-ntreaga ei moșie.”
Își răzimase capul
ca dorul pe lăută…
Curând, uitând de oaspeți,
din nou iar îl sărută.
”Nu fii geloasă, dragă
cum flaută privirea,
ea are veșnicia,
noi zborul ei – iubirea.”
Apoi ea-și pleacă fruntea
cerșind sfios alintul,
dar fața lui de aur
acum e ca argintul.
O mângâie, dar gândul
privea peste cuvântul
ce rupe frunza toamnei
s-acopere pământul.
***
Curând turnul de fildeș –
un zid ca-n orice parte,
că îi lipsea din trepte
viața fără moarte.
Solii – în toată lumea!
Că nu rămase craină
ca Laur să nu-i ceară
ascunsul leac de taină.
Toți crainicii-ntrebară
cărări spre Sfânta Vineri,
cum cei doi să rămână
mereu ca brazii tineri.
Din glasul trist de bucium,
ca din străfund de munte,
se naște dimineața
cu Laur oștii-n frunte.
Nu-i nimeni să întrebe
spre unde voievodul
cu-ntreaga sa oștire
o să pogoare podul.
Cântarea către ziuă
se strecura-n fâșii.
Trecură pe-unde urșii
se mai certau cu râșii
și au purces trei zile
și codri iar vreo șapte…
Pe calul negru Riga
ducea noaptea pre noapte.
Pe unde gustă zarea
tăriei voroneții
acolo e tărâmul
Fântânii Tinereții.
***
”Tu, fiul meu, cetirea
ascult-o cum se-nrouă:
De cauți drum fântânii
vă dau Porunca Nouă:
Nu măsurați cu timpul
stihoavna din grăunte,
că piatra căt de mică-i
la fel din duh de munte.
Poteca ta din codrul
ce toamna nu întomnu-l
e singura ce trece
pe-unde tărâm e somnul.
Crăiasa-i peste lumea
unde rugină fierul,
voi nu sunteți din lume
că tatăl vostru-i cerul.
Voi sunteți din iubire,
născuți dintru săruturi.
De vrei să știi de moarte
învață de la fluturi.
Ce pare firul morții
vieții-i borangicul.
Răpește-ți Dumnezeul
când ți se pleacă spicul.
Talazul când se-nalță
furând din bolți seninul,
asemeni fii ca apa
când o-nveșmântă vinul.
Hai, mergi, spune-i Reginei
din basm să nu coboare,
că-n brațele întinse
numai iubirea-i soare.”
***
”Stăpân luminii mele,
ia-i vorba, înțeleapta!
Ca Eva mă zidește
sub inimă, de-a dreapta…”
…și amândoi domniră
prin veac letopiseții,
cu buzele sorbindu-și
Fântâna Tinereții.
08 Saturday Nov 2014
Posted in Uncategorized
CA SOARELE, NUMAI IARBA RĂSARE
Înainte să bea cerbul
din ochiul apei lumina
mi-ai cerut ca inel
prima undă făcută de stea.
”La ce folos,
te-a-ntrebat iarba
spre mine venind,
primul din urmă sărut?”
Lasă-mi
fântâna fermecată,
păzită de fluier de os,
să o apună doar cerbii.
Te-am iubit cum niciodată
cuvânt omenesc
nu ar fi fost în stare
să se-ntreacă în cântec
cu rădăcinile ierbii.
07 Friday Nov 2014
Posted in Uncategorized
Tags
BALADA TINEREȚII FĂRĂ DE BĂTRÂNEȚE…
”Făina niciodată
n-o s-o oprească sita,
grăiește-mi drag paharnic
cum bobii leg ursita?”
”Mai bine-ntreabă plopul,
cuiub de-nțelepciune,
de ce măsoară umbra
în tremur, dar n-o spune?”
”Din plop se face cruce,
dă-mi lemnul de vioară
să-nșoapte linul strunii
iubirii făr’ de seară.”
”E-adevărat, mărite,
dar ispitindu-și râul,
au nu ți-e teamă oare
ce-o să-i răspundă grâul?”
”Paharnice și sfetnic,
mai bine gustă cupii
dulcea tristețe-a florii
cum mi-au cules-o stupii.
Nu-s gata pentru fagur,
florii-mi așteptu-i rodul,
să schimbe profeția
scoate-mi din stei rapsodul,
o, nu pe-acel cu scripca
de ieftină poșârcă,
ci pe solomonariul
ce moartea-ți ia din cârcă”.
***
Știa întreg regatul
cum către nuntă caii
vorbeau cum să-i dezlege
Reginei nodul Khaya.
Fu Khaya ce blestemul
din chingile arșiței
l-a-nnourat spre voalul
de nuntă al Domniței.
Adus a fost zugravul,
sfânt mag dintr-o pecerskă,
cel ştiutor legării
gurii de lup în frescă
și-a tot ce-i vremuire,
chiar morţii sub danteluri,
că se-mblânzea vecia-n
descântec de boieluri.
”Cum să spălăm blestemul
crescut pe noi, din pântec?”
”Cărarea cea mai scurtă?
Iubiți și veți fi cântec!”
”Deci știi a șterge morții
pecetea cu penelul?”
”Cel ce iubește poartă
lui Dumnezeu inelul!”
***
A săvârșit zugravul
și bolta și absida,
sub talpă – vasiliscul,
blestemul și aspida,
luând privighetorii
scris fin ca borangicul,
din curcubeu grăunțul
ce-nfloare mozaicul.
”Și-aici, grăiește magul,
votivului icoana:
Să fiți de-a pururi tineri!
Cum să-ți zidesc Izvana
ce-acum îți alăptează –
os mușatin – coconul?
Din care cântec chipul
să-i lăstăresc isonul?”
”Din coasta mea zidește-o
dând dorului merindeni,
cum numai codru-mi cântă
și-n veac și-n pretutindeni.
Cât despre ochi ascunde-i
izvor de kalimere,
cel ce-a purtat lumina
i-ajunge o cădere.”
06 Thursday Nov 2014
Posted in Uncategorized
Pădurea de mesteacăn
mai rară…Încep pinii
cărarea să și-o vândă
tristeții și luminii.
Cal negru pentru Rigă,
pur sânge e harapul,
cal alb pentru Regină.
Ca-n ornic le-auzi trapul.
Grăiește calul negru
spre cel cu-n zbenghi ca steaua:
”Domnița ta cunoaște
că o s-o-mbrace neaua?
Sub iarba ce o paștem
e drumu-i, mai departe,
că slova neagră-ncepe
isonul lui în carte.”
Și merge calul negru,
cel alb dă să se-ntoarne,
dar n-are loc, nuntașii
se-mping, sunând din goarne.
Cum buciumă pădurea,
hăul din hău se strigă,
un răsărit de soare
zâmbește lângă Rigă.
Din ochi parcă-o răsuflă
cum cântec zidesc crinii.
Pădurea de mesteacăn
mai rară. Încep pinii…
Din vârf de meterează
prin nori răsună cornul.
Spre cel ca firea nopții
grăiește unicornul:
”Nu știi, Domniței mele,
să-i fur pumnal din clopot?”
”Ba știu și ți-l voi spune
la capătul de tropot.”
Convoi cu regii lumii,
prințesele urmează,
dantelării și-opaluri
neastâmpărate-n rază.
Vin crai din miazănoapte
cu nibelungii-n strajă,
iar codrul li se-nchină
cu veacul scris sub coajă.
”Ce noapte înflorește
în ochii tăi – răpire?
La ce gândește Riga
și-al dorului meu mire?”
Se sorb unul din altul,
ca nor ce-și bea seninul,
dar numai unicornul
înghite-n gând veninul.
Tristeți de-argint, alămuri
Pădurile ecouă…
Spre vorbă-i unicornul:
”Dă-mi taina ta în două!”
Mai negru decât corbul,
răspunde bidiviul:
”Izvorul Alb ce spală
blestemului pustiul
se-apropie la podul
plângând rășini, mireasmă.
Aruncă-o în apă
și-o scaldă în aghiazmă!”
De goarne, darabane,
ceru-și înalță slava,
încearcă unicornul
Domniței lui izbava,
dar Laur o cuprinde
din zbor ca vânătorul,
în brațe, o sărută
ca pe-o fântână norul.
Grăiește calul negru…
N-aude unicornul.
Apus de turn și fildeș
a nuntă cheamă cornul.
Pădurea de mesteacăn
mai rară. Încep pinii
cărarea să și-o vândă
tristeții și luminii…
04 Tuesday Nov 2014
Posted in Uncategorized
Rănit într-o luptă
de-un colț de balaur,
în turn agrăiește
prin somn Riga Laur:
”Cerneală de sepii,
ia șoimului pana
și fă-mi luminânda:
Domniță Izvana,
de dor știe dorul,
dar slova-mi, năroada,
de unde să-nceapă
stihirii livada?
Cuvine-s-ar crinul,
plutind peste apă,
rotundu-i de undă –
ofrandei năstrapă,
așa cum Libanul
sorbindu-și hogașul,
la fel plin de cedri
să-mi fie răvașul.
Ba schimbă diece!
Altcumul așterni-i.
Începe cu sănii,
dantelele iernii,
rostindu-i Domniței
din land de călină,
că brazii-mi s-apleacă
sub dar de lumină.
Ba nu! Primăvară
din sâmburul lunii!
Ca arcul sprâncenei
să zboare lăstunii,
dar schimbă-ți penița
că firu-i de graur
când buchea-și râvnește
cârcel tors din aur.
Aleanul de fluier
tristeți când îndoaie,
dă vorbei nu frâul,
ci-aripi de văpaie.
Zi-i: Turnul de fildeș,
dorinței semețe,
pe soare-l apune
cu-atâta frumsețe.”
”Dar ea îți ceruse,
nu doar giuvaierul,
de turn voia luna
să-și sprijine cerul…”
”Cum? Iazul nu-i gata,
ținându-i ghergheful,
să-i farmece unda-n
răsfrângeri sideful?”
”Ca tine ferice
prin veac oare cine-i?
Stăpâne, răvașul
trimite-l Reginei,
dar cum vrei s-ajungă
mai repede Doamnei?”
”Când steaua e gata,
cu berzele toamnei.
Solie, eu însumi,
nu-s zări să m-ascunză,
va duce-o miresei
ninsoarea-mi de frunză,
pe murmur de ape,
vrăjind să mă fure,
liman și tărâmuri
sub stele de mure…”
***
Regina-l sărută.
Cuvântul îl schimbă:
”Războiul e gata.
Iubite-n ce limbă
mereu a chemare
zicându-mi: Diace!
…și Laur zâmbește
Crăiesei. Și tace…