Rănit într-o luptă
de-un colț de balaur,
în turn agrăiește
prin somn Riga Laur:

”Cerneală de sepii,
ia șoimului pana
și fă-mi luminânda:
Domniță Izvana,

de dor știe dorul,
dar slova-mi, năroada,
de unde să-nceapă
stihirii livada?

Cuvine-s-ar crinul,
plutind peste apă,
rotundu-i de undă –
ofrandei năstrapă,

așa cum Libanul
sorbindu-și hogașul,
la fel plin de cedri
să-mi fie răvașul.

Ba schimbă diece!
Altcumul așterni-i.
Începe cu sănii,
dantelele iernii,

rostindu-i Domniței
din land de călină,
că brazii-mi s-apleacă
sub dar de lumină.

Ba nu! Primăvară
din sâmburul lunii!
Ca arcul sprâncenei
să zboare lăstunii,

dar schimbă-ți penița
că firu-i de graur
când buchea-și râvnește
cârcel tors din aur.

Aleanul de fluier
tristeți când îndoaie,
dă vorbei nu frâul,
ci-aripi de văpaie.

Zi-i: Turnul de fildeș,
dorinței semețe,
pe soare-l apune
cu-atâta frumsețe.”

”Dar ea îți ceruse,
nu doar giuvaierul,
de turn voia luna
să-și sprijine cerul…”

”Cum? Iazul nu-i gata,
ținându-i ghergheful,
să-i farmece unda-n
răsfrângeri sideful?”

”Ca tine ferice
prin veac oare cine-i?
Stăpâne, răvașul
trimite-l Reginei,

dar cum vrei s-ajungă
mai repede Doamnei?”
”Când steaua e gata,
cu berzele toamnei.

Solie, eu însumi,
nu-s zări să m-ascunză,
va duce-o miresei
ninsoarea-mi de frunză,

pe murmur de ape,
vrăjind să mă fure,
liman și tărâmuri
sub stele de mure…”

***
Regina-l sărută.
Cuvântul îl schimbă:
”Războiul e gata.
Iubite-n ce limbă

mereu a chemare
zicându-mi: Diace!

…și Laur zâmbește
Crăiesei. Și tace…