Suflarea e din suflet, când sufli-n lumânare.
Dar șoapta-i mai înaltă, că-i suflet de cuvânt.
Cu fiecare frunză cerșesc o sărutare,
Că-mi înfloresc salcâmii din lut și duhul sfânt.

M-auzi când bat? Deschide! E-al inimii bătutul.
Cu fiecare zvâcnet, Iubirii-s și mai rob.
Tot ce ating – e cântec! Blestem mi-a fost sărutul,
Ca-n fiecare scoică să-i fiu bisectul rod!

Pădurile cu-adâncul, până-n hemoglobină,
Mă-nfreamătă spre Tine, și-s iad, și-s acatist!
Pe unde-apune prundul, învie o grădină
Cu tânăra-i lumină dansând pe ametist.

Cum să întreb, ca alții, că unde-ai fi, Iubire,
Când pe altar de lotus mi-ești jertfă și zidire?