Nu altoiești Iubirea unde uscat e ciotul,
Custura cere jertfă din zvâcnetul de mladă,
Nu rămășiți de suflet, dai vinul nu borhotul,
Nu cânți de corhănire când dragă ți-e livada.

În toate-i imn Iubirea,-n inel și hematie,
Altfel cum poate marea să-și urce-n ceruri norul?
Tu, lampă afumată, năroadă și pustie,
Cum ceri în mâzgălire, nespusul Ei și zborul?

Mai bine alăuta prin strună foc să deie
Din duhul ce-și purtase pe-adâncuri începutul,
Iar când vom fi ulcioare, tot Ea o să ne beie,
Că i-a rodit altoiul unde-am tăcut sărutul.

Prea sfânta născătoare bărbatului-i femeia.
Au n-a știut Eternul unde s-ascundă cheia?