Numele ei era Gretel
precum al cărării coborând
din basmul Fraților Grimm.
Avea părul lung –
noapte furată din corn nibelung,
și ochii tristeții din Rin.

– Spune-mi în graiul străin
al codrilor tăi,
când cerul din cer se îngână,
cum se spune
”a merge mână în mână”?
– Privește la buzele mele
și sune încet:
”Vergiss-mein-nicht”
ca tremurul stelei
zâmbind prin brădet.

– Dar atunci
când totul din tot se descântă
în cântec de seară
ca apa-n răpiri de vioară?
– Privește la buzele mele
și-n rarul fior
repetă-un luceafăr de seară:
”Vergiss-mein-nicht.”

– Dar când iubești
și nu știi să spui
care-i cuvântul ducând spre inel?
– ”Vergiss-mein-nicht”,
zi după buzele mele, la fel.

…și oare ce o fi fost
de buzele noastre-au tăcut
s-oglindească sunetu-n sunet?
Din privirile tale
ca Rinul curgându-ți balada la vale,
am înțeles
că și la primul sărut,
de care
și ție ți-era frică,
”Vergiss-mein-nicht” s-ar spune,
dar buzele mai bine decât noi
tăcând, voiau să-l zică.
– Dar, ce șiret mi-ai spus:
Mai mândru ar suna,
ecoul repetării lui,
de s-ar rosti și-n limba ta,
”Vergiss-mein-nicht”,dar nu oricum,
ci numai doar așa precum sărutul
cu-adevărat traduce – lutul
spre divin,
când apele se-ntineresc în vin.