”Iată, Mirele vine-n miezul nopții…” (Poemul Deniei)

Copacul verde-n munte e albastru.

Iubirea-ntotdeauna e Tabor,
chiar cel uscat
va sta l-aceeași masă
cu-Azurul tămăduitor.

De ce mereu
mă cauți cântec în negrai,
ca depănatul albăstrimii-n neatins?
Iubirea cu lumina ei
mă soarbe și mă doare
până în vârful Tău de dor și spin.
De ce coroana Ta de Dumnezeu
făcută e din ghimpele nestins?

Eu cred
că Întâlnirea de Apoi,
de la sfârșitul verii,
va mirosi până în cer ca fânul,
când între noi, la El acasă,
va coborî Stăpânul,
iar muntelui îndrăgostit
( cum să nu fii Tabor
iubirii unde seară nu-i?)
va fi epitalamul depărtării
pân’ la safirul crud al mării
din ochiul de mireasă,
la prima Nuntă de Apoi
a Lui.