La cobră cânți din fluier, dar nu îi schimbi năravul
De-a fierbe iadu-n gușă, foc clocotind veninul,
Că întreabă veacul, la Voroneț zugravul,
Din care ochi de înger, Eden, fură seninul?

Tu n-ai să știi că-n slovă, boieluri din otravă
Le-am mestecat, aleaso, ca să rămâi Iubirii
Bob logodit luminii, nepângărit de pleavă,
Cum dragostea și moartea port chipul răstignirii.

Nici astăzi nu-i zvântată cerneala viperină!
La fel de de pură-i slova, cu tine-n clorofilă.
Poate așa Iubirea din plinul de lumină
Și-a frământat cu lacrimi poemul de argilă.

Psalm lung al suferinței, turcoază-n spus, zidire,
Numai când țipi cu iadul, poți fi iubind, Iubire!