DUMITRU ICHIM
Traducere: Dorina Brândusa Landén

Den vita tiden
(Timp alb)

Ljuset är inte ljus
bara ett bortglömt språk.

När natten är över saker
och vill ansluta mig
då lämnar jag allt som inte är
och flyttar från svarta rymden,
som i schack,
en knopp i den vita tiden.

Ljuset är inte ljus
bara ett bortglömt språk,
gradvis
ett rop för att vara.

Solens träd
(Copacul de soare)

På grenarna
av solens träd
natten slutar sitt förspel,
rädsla – första sekundens frestelse.

Lidandens träd!

Bara en gång har blommat,
blod,
vatten,
ljus
därefter den lämnade till oss
blå doft mot någon annanstans
och salt smak
av tår och brand.

Globalisering
(Globalizare)

De byggde en kyrka över graven,
ovanför kyrkan byggde de en synagoga,
ovanför synagogan byggdes en moské,
över moskén byggdes ett sjukhus,
över sjukhuset murades en mur,
ovanför muren byggdes en väg.
Då borgen gjorde kvarter till väggen:
det kristna kvarteret, hebreiska och muslimska,
klassiska språk kvarteret, latinska kvarteret och
grekiska kvarteret,
nation kvarteret, armeniska kvarteret, rumänska,
ryska, och så vidare.
Väggarnas epidemi fortsätter
och allt världens befolkning fick panik
när det spreds rykten
att det i själva verket var graven tom.

Fiat lux

Hur kunde vara ljus
före solen,
före månen,
före födselns brand?
Varifrån uppståndelsen
av vågen i intet
men i de möjliga också?
Utan vingar
hur roterades svindlande flygning?
Med vem har varit enad
den ursprungliga längtan?

”Först var natt.
Blunda! För att upprepa vi också,”
befallde du mig då.
Och från varandra vi drack
ljus från ljus.
Det var ingen sol,
ingen måne,
ingen födande eld eller start.

Jag tror att ljuset har blommat
från vår första kyss.

Ängels ensamhet
(Singurătatea îngerului)

Ängels ensamhet
är en blå och tung suck.
En enda gång
jag smakade dess bitterhet
och skrämd jag vände
till mins keramikers grind

och tiggde mina armar tillbaka.

Stackars ängel!
Fel född med vingar,
aldrig kunde flyga
en enda kram
som oss.

Först var jag minne,
sedan i oro
blev jag samma sång
format i lera.

Kommer du ihåg sin handflata?
Hur varmt de var
när över skuldran vi lurade oss
den första kyssen –
månen på kvitten träds gren.

Barnet sover
(Copilul doarme)

I själen körsbären
började blomma.

Ljuset också –
andetag för andetag –
blomstrar sömnen.

Bara ibland
fläktar
En fjäril.

Barnet ler i sömnen
då och då…
som om han vill väcka ljuset.

Från vetets skrifter
(Din scripturile grâului)

Jorden –
början av den lilla sömnen.

Himlen –
början av den stora sömnen.

Solen –
början av det lilla axet.

Axet –
början av den Stora Solen
som bröt sitt hjärta
till Den Sista Måltiden
och delade den lika
i varje korn
från Vetets Skrifter.

Färg
(Culoare)

Universum är en färg
som äpplet och taggen.

Tiden är också färg
liksom längtan och rädslan.

Jag går till källan
med alla mina färger –
porlande i virvel – ord
den vita till vit mot mer eld.

Är den vita min färg eller rädslan för döden?

Skyldig för vingar
(Vinovat pentru aripi)

Vallmo
skäller på fjärilen:
Rör inte dina kronblad!
Leka inte för mycket
med frestelsen att flyga
längs ögonblicket
av blommande gren eller lera.
Det kan skaka dig.
Jag har varit lika som dig,
men jag vidrörde av misstag
ljuset
med vingspetsen.

Florys bekännelse
(Spovedania lui Flory)

Jag har begått den dödliga synden
men inte tillräckligt för att vara död;
vi slutar fred och förlåt mig
och min ed av sanning
skall vara min fackla;
jag kunde inte stå mot frestelsen
att bita från äpplet
att se en enda gång i livet
hur kunde smaka
evigheten.

Întâmpinare

Apocastaza
de Dumitru ICHIM, Ontario

Am dedicat fulgurant, în recenta ediţie a revistei Noua ProVincia Corvina, destinată Diasporei din State şi Canada, doar un fel de ENKOMION înzestratului compatriot din Canada, colateral cumva cărţii dsale Apocastaza, impresionat de suflul “ special” al scrierilor dsale pe această temă esenţială, pe care o cinsider totuşi soteriologică şi…catarsică. În măsura modestiei cuvenite, neavînd legitimitatea domeniului, stricto-senso,îi mulţumesc, răspuns la mulţumirile exprimate de Dsa şi îl rog să mă scuze că i-am ascultat fulminantul recital telephonic, până a dispărtu, din păcate, semnalul. Cer scuze pentru propriile-mi, sincere ! aprecieri şi cartea sus numită trimise în pdf. Sper în necesara răbdare a lecturii pe-ndelete, ca să adaog referinţele solicitate de dsa. Iată, mai jos, un preambul necesar abordării, dorită a fi sintonic, căutarea lui fiind datorată domnului Dumitru Ichim: “ Apocastaza este o speculatie origenistă, potrivit căreia, la sfârşitul chipului lumii acesteia, toţi oamenii, inclusiv demonii, vor avea parte de mântuire.Termenul “apocatastaza” vine din limba greacă „apocatastasis” şi înseamnă restabilire in starea primară.

Pentru continuare click aici

Doua carti de Dumitriu Ichim referinte de Eugen Evu

CÂND DUMNEZEU A PLÂNS PE UN TOIAG

N’au fost nici harfe sa îngâne merii,
ci numai piatră pe piatră,
cuiburi de piatră sub grindă de piatră
a viespe de
slovă scufundându-se’n lespede
pâna’n rărunchii tăcerii.
Nici fluiere n’au fost și nici tâmpine
când Simeon a venit să-L întâmpine.
Totul de piatră. Cremene mută.
A-ngenuncheat Bătrânul în cuvânt
ca văluritul lunii pe vioară –
acum lumină și-apoi iarași tărie:
”Marie? și Pururea Fecioară,
așteptarilor mele-mprumută
Pruncul tău și-al Duhului Sfânt…!”
N-au fost nici goarne, nici tâmpine
când Simeon a venit să -L întâmpine,
ci doar alături piatra încerca straluminii
amestecul de sânge cu-al sfintelor ape
spre cristal limpezind negrăit axion,
pe când Batrânul își strângea în pleoape
povara de lumină a lacrimii, cu greu,
așa cum pe ascuns
o plânse însuși Dumnezeu
pe lemnul de toiag al lui Aaron.

ALS GOTT AUF EINEN STOCK GESTÜTZT WEINTE

Es gab keine Harfen, die den Apfelbäumen vorspielten,
sondern nur Stein auf Stein,
Nester aus Stein, unter Balken aus Stein
wie Wespen
der Buchstaben, die im Boden untertauchen
bis in das Tiefinnerste der Stille.

Keine Flöten gab’s, auch keine Pauken erklangen
als Simon kam, Ihn zu empfangen.
Alles aus Stein. Stummer Kieselstein.
Der Alte kniete nieder im Worte
wie auf die Geige des Mondes Wellenschein –
jetzt Licht und danach wieder Stärke:
„Maria? und die ewige Jungfer allein
meinen Erwartungen leihe dein
Kind und des Heiligen Geistes Horte …!”
Weder Hörner, noch Pauken erklangen,
als Simon kam, Ihn zu empfangen,
sondern nur der Stein nebenan versucht’ zu erleuchten,
das Gemisch des Blutes mit den heiligen Wassern,
zu Kristall reinigend den Lobgesang, unausgesprochen,
während der Alte in den Lidern versuchte zu fassen
die Bürde des Lichtes in der Träne, nur schwer,
so wie heimlich
sie weinte selbst der Herr,
auf Aarons Holzstock gestützt, gebrochen.

POVESTEA BASARABIEI
Precum grăiră pietrele rămase
și ramurile,
peste noi au trecut
toate neamurile
călărindu-și demonii și iepele,
dar auzirăm
că iarăși le-ar fi gravide
stepele.

Nu ne-am temut de ei
niciodată
urmând povața, cum ne-o dase vântul
odată:
Celui hulpav să – ți răpească pământul,
fii milostiv și dă-il
încet și creștinește –
lopată cu lopată!

DIE GESCHICHTE BESSARABIENS

Wie die verbliebenen Steine und Äste
erzählten
über uns zogen dahin
alle Völker, die quälten,
im Ritt ihre Dämonen und Stuten,
aber wir hörten,
dass ihre Steppen
wieder brüten.

Vor ihnen nie wir uns
gefürchtet haben
befolgend die Lehre, die uns die Winde
vor langer Zeit mal gaben:
Zu dem der gierig ist, den Boden dir zu rauben
sei gutherzig und gib ihn ihm
langsam und christlich
Erdschaufel um Erdschaufel !

IOV CEL NOU ÎȘI IA RAMAS BUN

Atât de singur era Iov,
uitat de toți, sub un salcâm,
dar într-o seară
păianjenul, prietenul de sus,
pe-un fir de borangic
se coborî ca de pe-un alt tărâm;
apoi lui Iov,
grăindu-i rar, i-a spus:
Un Om, cu ora lui amară,
azi noapte, când dormeai, veni;
parcă-nflorea o denie de prun
în părinteasca Lui privire:
”M-am abătut pentru rămasul bun,
că mâine
Eu merg la răstignire
Și-atunci când te-i trezi
când o să-ți fie sete
o să – ți întindă-n trestie – burete
cu – oțet și cu venin,
dar Eu îți las
în pânza lunii, la vecin,
trei picături de rouă să te-adape.”
Își șterse
celelalte izvorâte-n pleoape,
și plecând
ne-a spus atât,
doar: ”Pace vouă!”,
te-a sărutat pe frunte
Și s-a dus.

HIOB DER NEUE NIMMT ABSCHIED

So einsam war Hiob,
als wenn unterm Akazienbaum von allen er vergessen wäre,
aber an eines Abends Grunde
stieg die Freundin von oben, die Spinne,
an einem Seidenfaden herab,
wie aus einer anderen Sphäre;
dann hat sie Hiob
gesagt mit langsamer Stimme:
Als du schliefst, heut’Nacht,
kam ein Mensch, in seiner bitt’ren Stunde;
Es schien als erblühe eine Andacht an eine Pflaume
in seinem väterlichen Blick:
„Auf Umwegen, zum Abschied bin ich gekommen,
denn morgen
sterbe ich am Kreuz, ist mein Geschick
Und wenn du dann erwachst,
wenn durstig du wirst sein,
werden sie dir Schilfrohr reichen – einen Schwamm allein
mit Essig und Gift,
aber ich lasse dir
im Gewebe des Mondes, beim Nachbarn,
drei Tautropfen, um deinen Durst zu stillen.”
Er wischte sich
die anderen aus den Augen, erschienen oh’n Willen
und sagte weggehend nur
„Friede sei mich euch!“
küsste dich auf die Stirn
und ging.

RUGĂCIUNEA BALONULUI DE SĂPUN

 

Mai e puțin dintr-un acuș pe

timp fost făgăduit să fie plata

la lucrătorii ce-ai tocmit la vie.

Cum o să fie

Judecata?

Hm, tare mă aseamăn,

leit parcă-ași fi geamăn,

cu-ăl pierde-vară ce-a venit

abia la unșpe.

 

Cum se porniră, cârcotașii-n pildă,

ca să Te judece,

curgându-le din pismă balele:

”Uite ce!

Cum risipești paralele!?

Nu crezi că-i o sfidare

să ne plătești

dintr-un chimir nedrept?”

Și cum se oțărau la Tine,

aproape gata ca să saie

să Te snopească în bătaie!

 

Dar ce-ai să faci cu mine

când tuturor vei face judecată?

Ce ai putea să-mi dai?

La toate – târzielnic, neisprăvit în toate –

lopată și hârleț,

cum să-Ți lucrez izlazul de pământ

cu un condei și cu un pai?

Fi-va cârtire-n gloată: ”Om nebun!”

 

Mi-am pus toată suflarea în cuvânt,

nespusul Tău de frumuseți,

cu paiul și cu tocul ca să-l prind

pe un balon

jumate nelumesc, jumate de săpun!

La prășitorii Tăi din vie,

clipa s-a spart, de unde mărturie?

Cum să mă scap de ei cu-ndreptățiri?

Oare să zic de Duhul Sfânt

cu aripile roditoare de genuni

cum a suflat peste pământ

ascunsul început către Cuvânt?

Cam tot așa cercat-am aplecat 

și eu să Te-adun

de-o viață-ntreagă,

și slovei ca la teză Te-am suflat.

Din gândul prea subțire de-omenesc

am îndrăznit minunea să-Ți rostesc

ca un sticlar.

 

Stăpâne-al viei nu uita,

n-o să te scot dator nici cu-n dinar,

ci dă acelui ce Ți-am fost

pentru-o secundă –

închipuire de săpun, rotundă –

măcar

un strop din veșnicia Ta

adaos clipei mele la cântar.

GOD’S PASSWORD

Nici până astăzi
nici Lucifer, nici robul,
parolei noastre nu-i pătrunse miezul;
toți vedeau ușa, dar scăpau retezul,
era ca pâcla mării,sau mai umil, de
a fi prins cu mreaja unei pilde.
Nu-i cerul, din scriptura
ce ne-o ascunde în spirală
bobul?
Intotdeauna – jumătatele
din umbră,
văzând doar sunetului
haina,
spatele;
la tot ce-i plin era rămasul,
în nodul de mătase cetluindu-Ți
taina
parolei noastre: ”Iată,vine ceasul!”
Nebănuită, totuși
pe fiecare literă – pecete,
n-au deslușit nici ivăr, nici zăvorul,
întredeschis lăsai doar glasul
că: ”Iată, vine ceasul.”
Dar ceasul trebuind să vină
era cel care cu ulciorul
( nu îngerii)
mergea-nainte de pescarii Tăi
să le arate foișorul
de Cină,-al Frângerii.

…și cum plângea ulciorul,
rămasul
din vorbele parolei, doare-le,
când le spălai picioarele,
că: ”Iată, vine ceasul!”
N-ai spus mai mult, dar ai lăsat
destul din profeție ca să curgă
pe verbele întinse de Pilat.

Mai, mai era ca să Te pierd cu pasul!
Ce s-a-ntâmplat cu Tine în Grădină
când Te rugai de ei să nu adoarmă?
Si nici măcar atunci nu ai făcut lumină
cât buchea unei candele.
Te-mpresurară bandele
iar Tu ai zis din nou
că:”Iată, vine ceasul!”
De Barabă?

Nici până astăzi Lucifer în zdroabă
parolei noastre n-a găsit desferic;
după trei nopți, prea coapte de-ntuneric
ai dosădit parola. Cum a scrâșnit-o cheia!
Credeam ca Timp că ești cumva al meu,
că cifrul de eternitate, din Iudeia,
Ți l-am purtat până și-n răni, mereu
în: ”Iată,vine ceasul!”, răspus a câta oară?
Ca pe un câine m-ai lăsat afară,
iar Tu ca Dumnezeu
intrat-ai fără mine
prin ușile-ncuiate.

ODĂ LIMBII ROMÂNE

Vorbim
cum ne-a-nvățat mama a spune
lucrurilor din jurul nostru –
jumătate pământ, jumătate minune.

E o limbă aprins de curioasă,
pentru unii,
că ne-nțelege și apa și ascuțișul de coasă
al lunii,
muntele și luminișul de la știubeu;
vorbim atât de omenește
că uneori Dumnezeu
sub umbra cuvintelor noastre
se odihnește.

Vorbim ce suntem și suntem ce vorbim,
sorbim din ulcică și vin și lumină
Cuvântul când ne cheamă la Cină.

Substantivele noastre-s amare;
nu au declinare
nici de venit, nici de dus,
ci numai orizontul de sus –
taboric urcuș de Vinere Mare.
N-avem tâlmaci
în această prisacă și Vale a Plângerii;
chiar îngerii
omeneasca vrând s-o deprindă
merg la gramatica noastră din ghindă,
iar veacul
din duhul pietrei ce nu se schimbă
răspunde plevei ce-o vântură vântul:
Oamenii ăștia s-au născut din limbă,
că înaintea lor
la început le-a fost  Cuvântul.

IOV SE LUPTA CU ÎNGERUL, TĂCÂND

Privirii lui ce fel de joacă – norul?
Sau glăsuirea
fără de trup se-ntrupă-n înșelare?
Până la os mânjit de lepră Iov,
în arătare,
din subivitul spaimei – înger luminos!
De fapt, Ispititorul
îl iscodea acum ca bogoslov:
”De ce nu mori cu demnitate,
au nu îți e rușine?
N-ai nici un gând în glava ta
să se învârtă,
când putrezește carnea de pe leșul tău
ciosvârtă cu ciosvârtă?
Te-a părăsit, nu înțelegi
cu-nțelepciunea-ți hârbă?
De-aceea m-a trimis.
Cu voce te
conving c-a tale bocete
prea multe-s pentru scârbă;
ai înțeles, ori ba?

Și Iov gândindu-se tăcea:
” Sub care piatră să găsesc răspuns?
Saracul Dumnezeu,nu s-a ascuns,
atât de repede
de mine să se lepede.
Mi-a spus să nu m-adăp cu somn
din picuratul lunii în viroagă,
că e atât de singur în Grădină
când pentru Iov se roagă.
Ce dulce-i moartea – fruct oprit,
da-i neam de somn mieros pe pleoapă!
Blestem din cuget obrintit
să beu?
Cum să-nțeleg Stăpânul meu,
drum și drumeț spre miezul treaz?
Punte să fiu, dar și străin de apă?
Cum mă căznește steaua
pe vârf de val amar de iaz
așteptul meu să-l nufere
a slovă și petală!
E sens în Iov să sufere?
Poate că nu departe-am fost să mușc,
de data asta,
din somnul atârnat de îndoială.”

***
…și îngerului alb, cu rumena ispită,
lumina i s-a spart pân’ la copită.

IOV CEL NOU IȘI IA RĂMAS BUN

Atât de singur era Iov,
uitat de toți, sub un salcâm,
dar într-o seară
păianjenul, prietenul de sus,
pe-un fir de borangic
se coborî ca de pe-un alt tărâm;
apoi lui Iov,
grăindu-i rar, i-a spus:
Un Om, cu ora lui amară,
azi noapte, când dormeai, veni;
parcă-nflorea o denie de prun
în părinteasca Lui privire:
”M-am abătut pentru rămasul bun,
că mâine
Eu merg la răstignire
și-atunci când te-i trezi
când o să-ți fie sete
o să-ți întindă-n trestie – burete
cu-oțet și cu venin,
dar Eu îți las
în pânza lunii, la vecin,
trei picături de rouă să te-adape.”
Își șterse
celelalte izvorâte-n pleoape,
și plecând
ne-a spus atât,
doar: ”Pace vouă!”,
te-a sărutat pe frunte
și s-a dus.