U-L-M

O singură pâine pe masă.
În rest, așteptare… Și seară
ce se urnește
îngrozitor de greu.
Omul Ocărilor,
fugărit ca tâlhar,
a frânt în două vocala amară
și-a dat fiecărui pescar:
Acesta este Trupul Meu,
copiii Mei și-ai mărilor!

CRUCE DE POM ÎNFLORIND

Că fericiți flămânzii că se vor sătura?
Cum să mă satur, Doamne, că-altfel de-altfel mi-e foame?
Cerșind un vers de-odihnă din răstignirea Ta,
mi-e pomul bun de cruce, zburătuit de poame.
Măcar odată-n moarte sprea-mi fi cu gloata semnul,
îl vor tăia în grabă, dar jilav fiind lemnul
le va sfida coliva, căci aiurind minunii
va lăstări din slove povestea mea și-a lunii.

GIUVAIERGIULUI ZARAF

I-am fost luminii robul și-n slavă și-n osândă,
sprințarul joc pe muche să-l prind când lui își scapă,
de parcă mie însumi un altul stă la pândă,
năluca să i-o-nhațe când flăcări bea din apă.
Hipnotic ochi de șarpe în mitră sau tiară,
bob în inel – sigiliu, rouă-mpietrind luciri,
mi-am fost deopotrivă și victimă și fiară,
deochiul din ispită sporind tămăduiri.
Ce-o fi mărgăritarul că firea-n el mi-adun?
Îl știi că dăscălirii mi-ai fost giuvaiergiu.
Cum lași să-mi cadă steaua? In ce vrei să Ți-o pun?
că spinii din coroană cam pe derost Ți-i știu.
Mai uit-o-n cer, Cuvinte, ștergând din geană bobul,
până termin urcușul luat de-a împrumutul!
De n-ai întors lui Iuda, dă-mi mie-atunci sărutul,
c-am fost luminii Tale de-o viață-ntreagă robul!

ORFEU MERGEA CU FAȚA ÎNAPOI

…dar s-au pierdut,
unul mereu în altul,
sorbind
lumina tălmăcită de un cântec,
sărut după sărut.

DUMITRU ICHIM
Kitchener, Ontario

“Şi eu am fost în Arcadia”,cu aceste cuvinte începe şi sfârşeşte Octavian Goga o conferinţă în faţa studentilor clujeni.
Şi au am fost în Hamilton-Canada în vara acestui an la Câmpul Românesc invitat de acest
Patriarh al poeziei şi sfinţeniei care se numeşte Dumitru Ichim.
“Sunt cetăţeanul/celui mai trist amurg”,ne spune el şi din glasul lui simt cum tresare ca dintr-un abis vital amintirea argheziană a celei frumoase/triste toamne,care nu-i aşa,niciodată nu fu mai frumoasă.
Cu o făptură firavă, ruptă dintr-un picior de plai “în drumul spre Eghipet”,gingaş şi domol la glas ca un înger pierdut aici pe pământ canadian într-o lume din ce în ce mai globalizată.Limbalul cu care ţi se adresează este direct şi simplu dar vine de sus iar în poeme,străluminează prin expresii, imagini şi metafore de o modernitate frapantă.El dăruie limbii române podoabe de preţ,nestemate autentice pe care poate încă nici nu ştim să le preţuim la adevărata lor valoare.Logica normală este ineficientă pentru a recepta versuri cum acestea:
“E oare cerul acolo linie dreaptă/unde mileniul pe o secundă se-nşoaptă?”
Au poate zidul ce fostu-ne-a zidit/’nainte de-nainte când nu era-nainte/când spaţiul nu-ncolţise din semn de infinit.”Şi tot la infinit exemplele pot continua…
Intr-o seară magică ne-a “povestit” poeme,dacă aşa ceva se poate întâmpla.Desprinse şi
sugerate de cea mai sfântă carte cu glasul de înger al senectuţii care-l înnobilează Patriarhul cuvintelor a scris poemul “Sculptură în camee”.Citez din el:”Din vârf de daltă şi briceag/Bătrânul Iosif i-a cioplit/un miel şi un asin./După ce Îl priveşte cu drag/se-ntoarce la rindea şi geluit./După un timp Copilul,/prin rumeguş şi talaj,/cu ochii mari de taină,/îl trage de haină./ceva foarte grav vrând să-i spuie!/Cu mânuţa/strânge în palmă două cuie:/-Tu nu ştii acestea/cât de rău înţeapă şi muşcă?”
Cum aş putea să uit această săptămână din preajma Patriarhului poezie române!
Şi eu am fost în Canada şi m-am oprit răstimp de o clipă la Câmpul Românesc unde am stat şi am văzut!
Volumul din care am citat se întitulează “Ideograma sufletului meu”,meşteşugit tradus în engleză de Maria Muguraş Petrescu.A apărut la Gracious Light-New York,2013 cu o prefaţă scrisă de Theodor Damian

Mircea Ştefan

GARA FĂRĂ ȘINE DE TREN

Am intrat în templul unui copac
și-am învățat să înfloresc,
dar să tac.

Am intrat la piatră în rărunchi
și am deprins cum să tac, să mă înalț,
dar să stau în genunchi.

Am intrat la spic și la strugur
ucenicind tainei începută de mugur,
dar să tac, să mă înalț,
iar apoi să o-nmugur.

Cu psaltirion și țiteră
m-am întors la mine din nou
și am găsit din toate câte ceva,
dar fiecărui ecou
îi căzuse numărul de stradă
și prima literă.

GOOD BYE

De vânzare mi-e moartea,
cugetam cu mintea nătângă
de cămătar.

Când voi pleca
spre locul știut doar de tei,
toți frații mei de condei,
(oh,parcă-i și văd
cum în hohote,)
în urma mea or să plângă,
dar de invidie, din fierea bătrână,
și nu a durere dând semn,
că săcătura secăturilor
intră-n literatura română
prin Magna Cum Laude freamăt
al tuturor pădurilor,
laureat al crucii de lemn!

DUMITRU ICHIM
Kitchener, Ontario

COPILUL ÎNVAȚĂ FLORILE DESPRE CER

Poeme Din Gradina Luminii by Florica Batu Ichim <click here >

PECEŢI LUMINOASE

Poemele lui Dumitru Ichim fundamentează perpetua căutarea a Adevărului, apropierea de cele sacre, inexpugnabile. Astfel ne aflăm pe drumul ce are ca finalitate contopirea cu Fiinţa, cu Numele Focului mereu invocat. Asistăm la integrarea în fecunda atmosferă care învăluie esenţiala problematică proprie acestor maximale pătrunderi în lumea Esenţei. Decriptând mai întâi misterele contingenţei, putem accede în arealul subtil unde primează criteriul diferenţei de nivel ontologic. Aici, sacrul nu mai poartă aparenţa unui misterium tremendum ci se înfăţişează eclatant, conform regulilor Transcendenţei: Şi mie îmi este dor de zborul pur/ fără de aer, fără aripă,/ fără de umbră din nou ca să fiu,/ numai luminii spunându-i numele,/ fără ieri, fără mâine, fără târziu/ totul atât de rotund , însă pe muche de clipă. În lumina acestor adevăruri putem înţelege mai uşor traseele existenţiale pământene.
Chiar şi negativitatea are rolul ei bine integrat în cadrul logicii supramundane, greu de pătruns în stadiul nostru de fiinţe aflate considerabil sub influenţa unei durate relative: …şi deodată cele văzute şi nevăzute/ s-au transformat în ceasuri:/ ceasuri de foc, de aer, de apă/ ceasuri de jder, ceasuri de frasin/ Poveştile se strâmbau în ceasuri de faianţă/ şi toate păsările dădeau ocol unui imens cadran./ pretutindeni ceasuri, ceasuri, ceasuri…// Nu mă preschimbaţi în orologiu,/ rogu-mă vouă cu izvoare şi biserici de lemn!/ Braţele mele nu le pot îndrepta spre orele nopţii. Pentru elevare, se impune evadarea din universul opacităţii şi căutarea neîntreruptă, aflarea pe Cale, reamintirea.
Versurile propuse de Dumitru Ichim oglindesc înaltele precepte religioase, sublimarea artistică invitându-ne la ample introspectări soteriologice. E vizată refacerea metafizicelor legături primordiale şi treptata reamintire a bazelor fiinţării. Natura perisabilă ce caracterizează materia contribuie la complexitatea procesului de pătrundere a tainelor, suferinţa umană purtând o misterioasă pecete în tot acest demers iniţiatic: Crezi tu?/ Cred, Doamne ajută necredinţei mele/ şi dacă poţi,/ să nu mă mai pândească/ nici iarba şi nici steaua,/ iar peste florile-mi de gheaţă,/ ce vor să Te cunoască,/ trage la noapte, când mă rog,/ ca pe-un amin – perdeaua. Fiorul divin, consubstanţial omenescului, va trebui să primeze în raport cu atât de cronicizatele drame ce compun imprevizibila condiţie umană. Cu toate că uneori seamănă cu o vale a scurtei plângeri, parafrazându-l pe Teodor Pâcă, semnele imaculatei spiritualităţi sunt peste tot.
Oamenii trebuie doar să aibă puterea de a le recunoaşte. Urmărim idealul redempţiunii, integrator. Nelogodirea invocată de Dumitru Ichim e starea de la care trebuie să plecăm pe calea dobândirii darului Christic: Veniţi de luaţi lumină!/ toată lumea se închină./ Inimi – clopotele bat/ că Hristos a înviat./ Îngerii în ceruri cântă/ către Născătoarea Sfântă/ bucuria ce-au aflat/ că Hristos a înviat./ Ziua Paştelui vă fie/ sănătate, bucurie/ şi cu noi cântaţi frumos/ Azi a înviat Hristos!. Toată această căutare a fundamentelor e învăluită de Dumitru Ichim cu adierea pregnantă a verbului poetic. Acesta poate ilustra şi dureroase frământări existenţiale aflate neabătut pe drumul aflării Adevărului: Mi s-a rătăcit inima/ atât de departe/ că tare mi-e frică/ dar nu de prăpastie -/ că am căzut destul,/ şi nici de moarte -/ că i-am dormit destul în pătul -/ ci de Tine. Prin re-întemeierea sacramentală, omul îşi află Rostul, bucuria comuniunii întru Logos.

Octavian Mihalcea