16 Saturday Aug 2014
Posted in Uncategorized
Am văzut lebăda
cu gâtul ridicat ca un crin,
cu ciocul
aproape gata să se deschidă
și am zis nopții:
Proorocește urechilor mele
ce-nseamnă visul acesta?
În bâjbâială
ajunsesem la cărările de sus
cu toiagul alb pentru orbi.
Oare ce am atins
că glas
s-a auzit de peste ape:
Ești gata pentru ultimul cântec,
drum nou să începi?
Toiagul lui Aron fusese ales
și-n mâinile mele-a-nflorit.
15 Friday Aug 2014
Posted in Uncategorized
De câte ori nu ne spunea bunica:
”Să nu v-atingeți de cireșile morții,
din cimitirul pădurii de pe deal,
că toți care-au mâncat din ele
pe rând, pe rând au murit…”
”Bunica săraca,
în gândul nostru ziceam,
cum pot să știe bătrânii
mai mult decât noi despre moarte?!”
Erau pe-atunci
acele praznice grozave
cu sarmale,
găină friptă,tăiței cu lapte,
grâu fiert cu scorțișoară
înmiresmat cu nucă și bomboane
și străchini înflorate,
sfielnice linguri din cântec de lemn
și ulcica
având la urechile toartei în loc de cercei,
exact –
cireșele negre-ale morții…!
Desculți – vrăbiuțe prin colb,
cu îngeri rătăciți printre noi,
îmi amintesc
pe tușa Măriuca fugind după noi,
cu furca de tors și țipând:
”Ghiavolii, ghiavolii,
hoții fură cireșele morții…”
Și noi râdeam,
izgoniți din grădina de sus,
cu hohote pân’ la urechi…
Seara bunica pe rând ne certa
că iar dădusem năvală
peste cireșul morții,
dar noi tăceam,
gândul obraznic pritocind:
”Ce știu bătrânii despre moarte?!
Ei n-au gustat
niciodată
cireșele negre, amare
și-atât de dulci și frumoase
ca pozele din carte.”
Ce știu bătrânii despre moarte
când mie încă mi-e dor
de cireșele ei?
14 Thursday Aug 2014
Posted in Uncategorized
În ziua Adormirii
(ce ar fi trebuit să fie
Vohodul Plângerii)
l-am auzit pe Gavriil torcând
cântec din muntele cu umbră deasă
pe unde nu ajunseseră nici oamenii,
nici îngerii
noima din fără de noimă
să o culeagă
Gavriil striga cu bucurie zicând:
”Cerul e tată
numai prin răsăritul de soare,
luminătorul său.
Prea Sfântă Născătoare
a Cerului tău,
dezvârtoșează-mi cugetul meu,
dă-i cheag
măcar apusul ei să-l înțeleagă,
urcuș să-și agațe,
văzut din nevăzutul privirii,
cum poate Dumnezeu,
să-și fie fiu și Fiul,
născându-și lumina din nou,
cel Nenăscut
să-și țină-n brațe Născătoarea
la ceasul Adormirii?
Dă candelii mele
ulei dumiririi!
…………………………………………….
Dormi, dormi, nani nanei,
crinul odrăzlit al Anei,
nani, dui, nani dui…
Maică-Pruncă,
dormi ca murmurul de apă
prin miresmele din luncă
revărsate-n alelui,
ale Lui, ale Lui,
dormi ca șoapta de gutui,
somn ușor la pieptul Lui…
Fum albastru…Stea pe ghem…
Acum El te ține-n brațe,
propriul luiși Betleem.
Nani, nani și dui dui
fiica Anei și a Lui,
dormi ca ochiul de copil
șoptirii de ametist….”
Și-acestea
cântând Adormirii
Gavriil
ca un abur ușor
se făcu acatist.
14 Thursday Aug 2014
Posted in Uncategorized
DUMITRU ICHIM
(din vol. “Şarpele de aramă – sacerdoţiu liric
Ed.Sfântul Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 2014)
ADORMIREA MAICII DOMNULUI
…și nici de data asta
Toma nu era cu ucenicii;
căruțele norilor, cu care veniseră,
stăteau una după alta,
iar caii de foc pășteau la poale de munte
minutarele noastre de iarbă, mărunte.
Stergându-și coada ochiului,
Toma, în cele din urmă grăi,
dar nu cu’mpărecherea vorbei,
ci c’o privire șovăindă fricii.
Unul după altul, aplecându-și capul,
răspunseră, aceluiași da,
ucenicii.
In lături dădură piatra peșterii
unde prohodiseră,
cu-o seară’nainte, trupul ei
spre puntea flămândă a firii.
In loc de îngeri,
lui Toma îi ieșiră’n cale
trandafirii:
”Ei știu doar Adormirea ei , spre somn,
dar numai ție ți-am păstrat
buna vestirea ( și-arătau în sus).
In brațe, Fiul ei…”
Si-apoi tăcură trandafirii,
cadelnițând cu ceruri rare
spre locul arătării lui Iisus
de lângă patul Adormirii.
Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario
13 Wednesday Aug 2014
Posted in Uncategorized
13 Wednesday Aug 2014
Posted in Uncategorized
Tags
Pe partea din Sud –
Sufletul meu? Sau al cui?
Visasem mărul.
Umbra lui ce amară-i!
Pare-nceputul lumii.
13 Wednesday Aug 2014
Posted in Uncategorized
Lumina fâlfâindu-i fără vânt,
în fața ei
precum în Nazaret odinioară,
grăi către Fecioară:
” Nu am venit să te-nspăimânt,
Înțelepciune care-ai vlăstărit
neînceputului Cuvânt
abisul tainei către rod ;
că fiecărui muritor
solie-i am de trecere și pod.”
…iar Maica,
chiar Fecioară, tot Maică a rămas!
Il ispiti pre înger, cu șagă parcă-n glas:
”Vezi, nu cumva la nimeni să mă spui,
bogată sunt în dor cu dor din dorul Lui!
Dar altceva tu ce mă sfătuiești
să iau în straiță și să-I duc de-acasă?”
” Luminilor din dor – Împărăteasă,
tu strop de rouă
ce necuprinsul mării L-ai legănat în brață,
de unde să-ți fiu sfetnic ca să-ți îndrug povață?
Necugetatele genuni
le-ai prins în rost și chiag
ca floarea lunii, dincolo de gând,
nuntindu-și raza crengii de lămâi,
Fiului drag
îi ești de-ajuns, spre El urcând,
că însăși veșnicia-ntinerește
la frumusețea cea dintâi.
Genunile din ele puzderie se nasc,
ca undele de apă se prind și se desprind
și altor cercuri spirala și-o desfac,
când galaxii se despletesc din hău în hău.
Tu îi aduci de-acasă
ce-i mai de preț
din lumea voastră-n săhăidac
cărarea primului colind –
străină taină chiar lui Dumnezeu
amirosind lumește
ca trandafirul și finicul tău.
12 Tuesday Aug 2014
Posted in Uncategorized
”Sărută-mă
cu sărutările gurii tale,
că sărutările tale
sunt mai bune ca vinul.”
(Cântarea cântărilor, I,1)
Iar în ziua a șasea,
a luminătorilor de pe pământ,
delta a grăit oceanului:
”Sărută-mă
cu sărutările gurii tale,
că sărutările tale
sunt mai bune ca vinul.
Din coasta apelor tale sunt eu.
Sunt lumina ta,
luminătorul meu.
Iubește-mă
până nu se vor naște cuvintele
meșterite din piatră și aur.
Sărută-mă
cu sărutările tale,
iubindu-mă așa cum te iubesc
cu plutitoarele mele păduri,
pline de iepuri și lupi
și cuiburi cu sânii pe plaur.
Sunt coastă trupului tău.
Lasă-mă
să te îmbrățișez ca o deltă
cu toate brațele mele
și toate ascunsele rădăcini
ce zboru-și plutesc pe-ntinderi de ape,
înfipte în apele cerului
ca luceferi în noaptea tăriei.
Cuprinde-mă,
luminătorul meu,
până când voi deveni sub sărut
adâncului floare, chemărilor rod
cu scrisul de foc în sămânță.
Sărută-mă
cu sărutările tale…”
Iar în ziua a șasea,
a luminătorilor de pe pământ,
oceanul a grăit
către lumina răpirii lui din coastă:
”Sărută-mă
cu sărutările tale…
Se face seară, luminătoarea mea,
și seara va fi chiparos
nunții fără de noapte-n cămară.
Lasă-mă să te iubesc
cu toate stelele cerului meu,
sărutul să-ți cânt
din undă în undă
de la izvodul neștiutului hău
luiși însuși străinul,
până la delta îmbrățișărilor de râu
a numelui tău.
Că sărutările tale
sunt bune ca vinul
și dulci ca rodul cămării
din noaptea de grâu.
11 Monday Aug 2014
Posted in Uncategorized
11 Monday Aug 2014
Posted in Uncategorized
<
dumitruichim 