”…dar Eu nu dorm,
cum ție ți se pare,
când mă-nvelești
cu adierea inului tăcut,
crezând că genele
sub floarea de sărut
ca pe-o lalea Mi le-ai închis.
Urechea nu se duce la culcare,
că nici nu știu pe unde s-ar ascunde.
Oh, cât de curioasă te pândește!
Ca puiul vulpii din culcuș
poftindu-i lunii
penele.

…și mi se pare, însă nu e vis.

Tu cântecu-Mi de leagăn
continui mai departe,
de parcă în lumina lui te rogi,
când singură cu aluatul
începi năstrușnic să te joci.
De ce de jocul Pâinii
atât de-ascuns de Mine te ferești?
Mă-nnegură mirarea părerilor de rău
de parcă el ar fi
primul născut al tău:
Îl prinzi și te ascunzi din nou,
te caută și te găsește-n râs,
îl gâdili sub bărbie;
Îi dai din tot ce se cuvine mie,
când îl ridici
cu ” ‘tâta mare!” până la tavan.
Apoi începi să-i cânți
din ceea ce fusese doar al meu.
Cum să nu-ți spun? Mă doare,
de parcă din livada Mea,
pe la apus de soare,
iubirea dată-n pârg
Mi s-a furat.

Jocul acesta de lumini și aluat
nu cumva oare Dumnezeu,
odată, la izvor de vremi,
de-a pâinea și de-a omul
cântând l-a frământat?
De ce de-nvățul Lui nu vrei să-mi spui
când pe ascuns
te joci de-a prinsul cu lumina Lui?
Tu nu știi oare cât ași vrea
visului meu să nu-i mai dai ocol?
Cum te-ai simți trezindu-te din somn
să-ți râdă-n nas cuptorul că e gol?”

La școală
florile,
mai ales cele pe care norii le
spun de-nșoptirea pădurilor,
sunt tare curioase
de cântecul tău din torsul scripturilor.
Ieri,
cele răsfățate în jocul de-a grădina
( gândește-te ce le cocea bobocul!)
M-au întrebat cum e corectă
chemarea începutului de lumi:
”Să fie”
sau ”să vie”
Lumina?

”De ce bătrânii
își fac o meserie
din încruntatul frunții?
Și dacă nu au timp
de ce puținul timp și-l risipesc
tot repetând aceeași întrebare:
Nu știi cât o fi ceasul oare?”

”Să-ți spun exact ce s-a-ntâmplat.
(Cu Iosif n-am putut să mă-nțeleg.)
Mielu-n grădină,
de trei zile-ncoace,
Eu nu știam anume
ce-ar fi putut să-i fie-atât de greu
că nu voia deloc să se mai joace.
Când am aflat
tristețea lui – că n-are nume –
i-am spus
că il voi da pe-al Meu,
iar el de astăzi înainte
se va numi Iisus.

Iosif, certându-mă, Mi-a spus
greșeala asta nu se poate duce
și nu-i iertat cu mielul să mă fac…
Stai,cum a zis?
O,da – frate de cruce!
Spune-Mi și Mie: Cu ce greșit-am Eu?
Ce o fi crucea?
Ai putea să-mi spui?
ori ca și Iosif o faci pe supărata.
Aceasta chiar Mă doare,
să-ți spun drept!”

Se zice despre Maica, Prea Curata,
că L-ar fi strâns la piept
ca niciodată,
străpunsă,
spăimântată,
de cuvântul greu
atât de timpuriu adus:
”Poate că Iosif n-a-nțeles
jocul de nume, fără vreun ocol,
Tu, Mielușelul meu
și Puiul meu Iisus.”

Voi cei mari nu înțelegeți,
să fii Copil, cât poate fi de greu!
Azi le-am predat la școală:
”Fericiți
cei curați cu inima,
că aceia
vor vedea pe Dumnezeu!”

”Dar inima oare ce-o fi?
Ai putea să ne explici și nouă?”
m-au întrebat copiii de rouă
ce-abia îi treziseră crinii.

Când te rogi
ochii tăi
oare nu de la flori au deprins,
ca-n satul lor din prisacă,
uimite să tacă,
nici măcar răsuflând,
ca să nu-ntrerupă pe Dumnezeu
când le vorbește numai lor –
înadins?

Eu știu că florile au limba lor,
dar n-o prea folosesc;
n-au timp de albine –
culegătoarele
de cântec ne-nceput pentru știubeu.

Ca și ochii tăi
florile
nici măcar nu au nevoie de cuvinte
când lui Doamne-Doamne
se roagă.

Preaînțeleptele albine
știu să culeagă
tăcerea din tăcere – ,
ca și tine,
nectarul rugii de aripă.

Altfel,
cum ași putea să înțeleg

Azi dimineață
trandafirul,
care ieri m-a înțepat,

”Ce visează Copilul,
de râde-n hohote prin somn?”
a întrebat-o îngerul.

”De ce fluturele
nu știe să cânte niciodată
cu aripile?
Ai văzut cum albina
livezilor din vioară
destramă
din zumzet subțire
aprilul?”
a întrebat Copilul
pe Maica Prea Curată.

”Pentru că n-a avut mamă
să-l fi-nvățat de mic să citească
taina spre flori cum se zboară,
cum poate-a pățit chiar și norul.