Marie,
tu nu căutai
pe fiul celeilalte Marii,
ci pe Fiul cuvintelor Lui,
pe cel ce lui Petru
i-a grăit îndelung despre piatră.

Până-n dimineața zilei a treia,
limpezime cu limpezime,
lacul lui Yoho,
la picioarele lui
stătea în genunchi și plângea.

Verdele
a vrut să întrebe:
”Cât de înaltă e lumina Ta
de poate lespedea
să și-o răstoarne în piatră?”,
dar n-a cutezat
albastrului să-i devină ecou.
Tristețea de verde
e zămislirea tristeții de mamă,
sfidând albastrul mării
pe pragul lui așteptând…

Pe țărm de albastru
orice mamă
își așteaptă fiul pierdut
și mării-l cerșește
cu toate catargele-i rupte.
Numai pe tărâm de nisip
speranței
e-ngăduit să se roage…

Dar verdele din lacul lui Yoho
n-a îndrăznit nici albului,
nici roșului,
ci a rămas între două apusuri,
nefirescului verde,
în cuie de alb, în cuie de roșu…
Și-a amintit totuși că Yoho
i-a grăit îndelung despre piatră,
cum Yoho
e piatra răsturnată pe piatră,
nu inima de piatră,
cum o răsfrânge balta
cu spicul rupt al prieriei,
adusu-și-a aminte cum Yoho
cânta despre Mire și ușa de noapte.

Pe țărmul lacului Yoho
purtătoarele de miruri din brad
împodobesc candela lor
cu limpezimile pietrei, cântând
până ce muntele Yoho
e nuntă de alb în șoptire spre fulg,
strălimpezimi limpezind
când lacu-i devine
re-munte,oglindă, iubire
și spaima oprită în verde nuntirii…

Marie,
tu nu căutai
pe fiul celeilalte Marii,
ci pe Fiul cuvintelor Lui,
pre cel ce lui Petru
despre piatră-ndelung îi grăise…

Marie,
și eu am văzut Grădinarul
mergând pe lacul lui Yoho,
dar n-am îndrăznit să-l întreb,
nu cumva să ating
floarea-I de somn
ce-abia-și înflorise pe undă
nemistuitul lotus de flăcări
al celui mai alb dintre vulturi.