Foto: Marc Chagall

Cât au muncit pietrarii
ca să-ți ridice templul din Nippur?
Acolo-ți este piatra,
chip idolesc din daltă.

Când seara îl îmbracă-n
adâncuri de dumbrăvi și de izvoare,
numai în boare
de aur, smirnă și porfiră,
până-n tăcerea-naltă
pe unde dorul, luceafărului
îi dă izvodul ce ne doare,
eu, Sanheribul tău, te-aștept
să vii,
tu, inimii văzduh neînserat,
răsfrânt întru stihiră,
asemeni unui corn ningând
tăcerea albă-n cântec și în duh
din basmul adormit pe Ararat.

Auzi cum mugurul, îndrăgostind
toți psalmii despletiți ai lunii,
pe ram răsuflă și se roagă?
Tu, inimii văzduh
răsfrânt ca o stihiră în apus,
au nu ți-a spus,
migdalul înflorind,
că mi-ești atât de dragă?

Pe umăr când ulciorul meu îl porți,
cu tine-alături,
eu aş putea să zbor și peste două morți,
că tot ce le lipsește din zidire
e aripa ce-nalță prin iubire,
cu pana subțirită a străvezimi de duh.
Tu, inimii văzduh
și nopții mele prima luminândă.

Ce-ai zice de vecia ta,
de-ar fi ca să se vândă,
ce-ai cere-n schimb?
Zeiască este, dar așa de veche,
când în dantelă eu te-mbrac din strună!
Lasă-mi șoptitul la ureche
să ți-l spună.

Întotdeauna
cântecul se-nalță printre șoapte
ca fir de borangic de stea țesut.
Apoi închide ochii
și se face noapte,
așa cum veșnicia nouă s-a născut
dintru lumina primului sărut.