<

Lumina fâlfâindu-i fără vânt,
în fața ei
precum în Nazaret odinioară,
grăi către Fecioară:
” Nu am venit să te-nspăimânt,
Înțelepciune care-ai vlăstărit
neînceputului Cuvânt
abisul tainei către rod ;
că fiecărui muritor
solie-i am de trecere și pod.”

…iar Maica,
chiar Fecioară, tot Maică a rămas!
Il ispiti pre înger, cu șagă parcă-n glas:
”Vezi, nu cumva la nimeni să mă spui,
bogată sunt în dor cu dor din dorul Lui!
Dar altceva tu ce mă sfătuiești
să iau în straiță și să-I duc de-acasă?”

” Luminilor din dor – Împărăteasă,
tu strop de rouă
ce necuprinsul mării L-ai legănat în brață,
de unde să-ți fiu sfetnic ca să-ți îndrug povață?
Necugetatele genuni
le-ai prins în rost și chiag
ca floarea lunii, dincolo de gând,
nuntindu-și raza crengii de lămâi,
Fiului drag
îi ești de-ajuns, spre El urcând,
că însăși veșnicia-ntinerește
la frumusețea cea dintâi.
Genunile din ele puzderie se nasc,
ca undele de apă se prind și se desprind
și altor cercuri spirala și-o desfac,
când galaxii se despletesc din hău în hău.
Tu îi aduci de-acasă
ce-i mai de preț
din lumea voastră-n săhăidac
cărarea primului colind –
străină taină chiar lui Dumnezeu
amirosind lumește
ca trandafirul și finicul tău.