După ce dogarul
Ți-a isprăvit,
cum a știut mai rău,
prea noduroasa-Ți troiță,
cum trebuia să-și aibă chinuirea
tâlharul,
pe-un lemn încrâncenat
ca sângerul.
Seara
au venit la el
fiara
cu îngerul
și l-au rugat să-mi cioplească fântânii
doagele ciuturii.

***

Despre Tine
ce ar putea să-mi toarcă penița?

Cu lemnul cumpănirii
mi se-nalță găleata
dintru adâncuri,
fără de grabă,
cu limpezimile Tale,
și buzele-Ți arse
în șoaptă le-ntreabă:
”Te mai doare troița?”

Din neam de cruce
mi-e cioplitul drept,
din agrăiri de toporâște și secure,
aici la împlinire de pădure,
cu țara-ntreagă Te-aștept
măcar de Paște să cobori,
de pe troiță, pe pământul nostru,
iar dacă vezi că tac până la doagă
e că atunci
când Însetatule atingi
cu buza Ta potirul meu de lemn
lumina îngenunche-n ghinda lui
până acolo unde apa tace
și-nfiorată, cu răcoarea ei,
Ți se închină și se roagă.