CÂNTECUL DE LEBĂDĂ

– Tu, cine ești? , m-a întrebat olarul
râvnindu-mi lutul bun de tors pe roată.
– Eu sunt amarului amarul
din care noaptea cucuta se adapă.
Mi-e inima rudenie de ceapă,
bulb de otrăvuri groaznic de amare.
Eu lebedei, din ultima-i cântare,
îngân doar începutul –
sfâșietor de alb când se adună
din spuma răsăritului de lună
ce-și curge către timp amarul.
– Dă-mi inima, continuă olarul.
– Nu-i vremea încă;
Omul din Grădină
mi-a hărăzit paharul
spre dubla sete a durerii,
sărutul prea amar ce reciproc se bea
cu buze de lumină
‘naintea Invierii.

… și a plecat olarul
spre roata din cântarea mea.