Abia venit –
taifasul cu nevasta:
– ”Tu știi că țara asta
parcă-i făcută pentru noi?
Când mustul e ca-mbrățișarea ta,
iar basmul
amăgește frunza-n fluturi,
ei zic că-i timpul de schimbat,
uitatele săruturi
să-mi fie date înapoi,
exact cu-o oră-ntreagă.
Ce zici de asta dragă?”

– ”Tu, hoțule din mărul necules !
Năravului,
ca și pe vremuri, spre pârgă i-ai rămas.”
Apoi cu-o umbră de subînțeles,
ispitei colorând vocala crudă,
îngaimă-o șoaptă, dar o pierde-n spus:
”Chiar de-ai greșit, o fi ce-ai înțeles,
dar cred că-i vorba
(știu,eu?) despre ceas,
că vom dormi cu toții
cu încă-o oră-n plus.”

– ”Taci, mai încet, copiii să n-audă!”

Sărmanele urechi!
După corvada zilei la cules,
moțăiau pe lângă înțeles
în fața Semănătorului.
De toropeala oborului
li se ofiliseră aripile
spre zvâcnetul de rază
al zborului.

”N-a mai rămas între voi
nici o ureche trează
să privegheze cu Mine alături
la frângerea luminii?
Nici măcar unul nu e?”
…apoi și-a încheiat pilda
și despre ultima sămânță
cum or s-o răstignească spinii
pecetluindu-i moartea în cuie.

Cu geana udă
numai ochiul lui Ioan
putea să audă
sfârșitul de pildă a Vinere Mare.

…în lăcrămare,
ucenicul
făclie-nflori Nouratei Fecioare:
”Iată,
a învins Spicul!
Cum încercau sămânța să-I omoare!
Bucură-te, Maica Luminii!
Coroana de-mpărat
I-o țin peste moarte,
învinșii grăuntelui – spinii!”

”Ce cauți singur
sporind singurătății mele
amarul…
Poți Tu să-mi iei
gustul de sare
al lacrimei?”

Despărțitorul apelor
nu a răspuns
în nici un chip
la-ntrebare.
Cu degetul scria pe nisip
cele patru litere –
zapisul despărțirii
sângelui de apă.

Apele mării
pe rând le-au cules
și le-au ascuns cu cutremur
pe unde luna
nu poate să meargă..
Și totuși parcă le pierduseră
că mereu se-ntorceau
să le șteargă.

Copacii grădinilor voastre
au atât de multe vocale!
Auzi-le, cât de vesel, cântând:
ci-re-șii, ca-i-șii și me-rii
și pru-nii!
Numai eu – una singură.
În rest, sunt numai tăcere de ulm
cu gust amar
din drojdiile mătrăgunii.

*