… dar eu tot am intrat
în odaia de dincolo.
Oprit era pragul. Perdelele trase.
De-atâtea ori
ne-nfricoșa bunica
îmbrobodită
ca aluna , sau ghinda,
că acolo-i oglinda –
iezăr înalt care curge în sus.
Ne spunea cu mâna la gură,
că toți ce-ndrăzniră spre ea,
pe unda-i sorbită s-au dus.

… dar eu tot am intrat
în odaia de dincolo.
Acolo-am zărit un copil,
murdar de cireșe pe față.
Și astăzi
a nu știu câta oară
scai de-ntrebare m-agață:
De ce-s vinovat c-am privit
pe cel asemenea mie,
și-n locul meu a trebuit
ca să moară?

Nici de blestem
și nici de piază rea
n-am ascultat
fereastra deschizând.
Ca o văpaie,
pasărea,
a țâșnit prin mine
în odaie.

… dar eu tot am intrat,
demultului ne-ngăduit,
acolo-n dincolo .
Și astăzi mă-ntreb,
a nu știu câta oară,
ca tăciunii pocnindu-mi în vatră,
de ce a trebuit să moară
pasărea?
De ce și-a strâns
aripile și cântecul
în nicăieriul de piatră?

Colegii mei,
din puntea primară spre școală,
râdeau că visător fiind,
mărul,
din care cu poftă mușcam,
era albăstrit de cerneală.

Tot ce e dat
ochiului nostru să vadă
sunt lucruri.
Văzutele,
cărora țărâna și nisipul
le cântăresc și umbra și chipul.
Nici măcar a lor nevedire
către a opta zi.

Ochiul nostru nu poate auzi.

Ochiul nostru, săracul!
Nici măcar să ne caute prin sunet
ca liliacul.
Ochiul nostru nu poate
ca să privească prin noapte
înțelesul.
În locul ciorchinilor de stele,
se mulțumește cu un dărăb de iască.

Numai ochii îndrăgostiților
lumina știu s-o-nflorească.
Nici de cuvinte n-au lipsă.
Fără de ele,
ce adânci sunt tăcerile rare
ce au ispitit și pe soare
să cadă în eclipsă!
Pleoapele
apun nerostitul rostindu-l
cu apele,
iar buzele crude
setoase văd altfel,
nu gubav ca ochiul bătrân .
Ele chiar nevăzutul
de dincolo de este pot să-l vadă.

Puteți să dați nume
la tot ce-ați împletit
cu andrelele:
fulare,ciorapi și mănuși
din spuma și somnul de lână.
Ele sunt lucrate de mână.
Și atât.

Lăsați fără de nume
stelele.
Ele sunt ale fântânilor,
răscrucilor
și ale celor cu inimă curată.
Numai îndrăgostiților
le-a fost îngăduit vinul lor,
al adâncului sfânt
dintre lumină și zborul spre clipă.
Ele sunt lucrare de-aripă.
Și atât.

Soarele
a zămislit măslinului umbra.
Umbra-n descântec
frunze pe ram a chemat
adâncului.
Povestind despre umbră și vis
frunzele s-au trezit înflorind.
Florile,
cum își rosteau din creangă în creangă
lumina în cântec de leagăn
Cuvântului!

Cu barba albă, până la brâu,
sprânceana-n unghi și ochiul mustrător,
mă judec cu bunicii din tablou..
Cum de-ndrăzniți să fiți cu mult mai tineri
ca nepoțeii mei?
Iar tu? Cum de-ți îngădui,
în fața mea, precum un derbedeu,
privirea, pur și simplu,
de-a dreptul deșuchiată?

Poate c-ar fi rândul meu –
dâga, dâga,
să-i adorm, să le cânt, să le spun
așa cum făcură cu mine odată…

Printre frunzele serii,
soarele
și-a uitat toate culorile
cu care se-mbrăca de apus.
Singur,
singurătăților rigă,
și-a coborât muntele
pe unde se aud numai morile.

”De ce mi-ați îmbrăcat hainele
într-un mod pe dos și aiurea?”
le-a spus, certându-le pădurea,
către a doua seară.
”Nu știați că veșmintele soarelui –
culorile,
au cusăturile verdelui
cu găitanele în afară?
De ce n-ați întrebat
nici brazii, nici pinii?”
Și acestea zicând
și-a tras perdelele de ceață.