… dar eu tot am intrat
în odaia de dincolo.
Oprit era pragul. Perdelele trase.
De-atâtea ori
ne-nfricoșa bunica
îmbrobodită
ca aluna , sau ghinda,
că acolo-i oglinda –
iezăr înalt care curge în sus.
Ne spunea cu mâna la gură,
că toți ce-ndrăzniră spre ea,
pe unda-i sorbită s-au dus.

… dar eu tot am intrat
în odaia de dincolo.
Acolo-am zărit un copil,
murdar de cireșe pe față.
Și astăzi
a nu știu câta oară
scai de-ntrebare m-agață:
De ce-s vinovat c-am privit
pe cel asemenea mie,
și-n locul meu a trebuit
ca să moară?

Nici de blestem
și nici de piază rea
n-am ascultat
fereastra deschizând.
Ca o văpaie,
pasărea,
a țâșnit prin mine
în odaie.

… dar eu tot am intrat,
demultului ne-ngăduit,
acolo-n dincolo .
Și astăzi mă-ntreb,
a nu știu câta oară,
ca tăciunii pocnindu-mi în vatră,
de ce a trebuit să moară
pasărea?
De ce și-a strâns
aripile și cântecul
în nicăieriul de piatră?