Ieri a-ntrebat pe părinți:
”Voi ați văzut vreodată
un munte cum zboară?”
Grijulii părinții
ironia toată
și-adună:
”L-o fi bătut prea mult
soarele-n cap!”,
șușotesc ceva între ei,
apoi în hohote,
ca de o glumă bună,
îl trimit să se joace din nou.
A fi copil e-un handicap
până mai crește.
Trebuie multă răbdare
ca să-l dezbari
de tot ce-a-nvățat de la mare.

Muntele copilului e de nisip.
Vine marea cu valurile,
tiptil cu măruntele,
să vadă curioasă
dacă a terminat muntele.
În cele din urmă
vine cu-n val,
de parcă din cer se coboară,
și amândoi aleargă fericiți:
”Muntele, muntele nostru
uite-l cum zboară!”

A fi copil
e-un handicap
de care cu-ncetul se dezbară.
Și îl îngăduie:
”Nu e nimic rău,
se consolează părinții-ntre ei,
o să crească mare,
e doar un tertip.
E-o joacă-n nisip.
Cine-a văzut
un munte ca să zboare?”

…dar copilul e fericit
că muntele lui
și al mării,
precum norul,
a învățat tăria și zborul.
Înainte să facă alt munte
(despre care părinții
i-au spus
că-i o muncă-n zadar)
se întoarce cu încă-o-ntrebare,
neprevăzută-n tâlc de socoată:
”Marea, ca și mine,
ar vrea ca să știe
cât de mică-i sămânța de muștar?
Voi sunteți mari,
ați văzut-o vreodată?”