CAPTIVANTELE POEME „HAIKU” ÎN LIRICA LUI DUMITRU ICHIM

Fermecătoare în integralitatea sa, lirica preotului-poet Dumitru Ichim se înscrie într-o operă vastă publicată în numeroase volume, incluzând poezie, proză și eseuri, ce se întinde în timp pe aproape o jumătate de secol, de la „De unde începe omul” (1970) și până la „Tu știi că te iubesc! 150 de sonete prefațate și ilustrate de Savatie Baștovoi” (2017).
Fără putere de tăgadă, Dumitru Ichim se distinge în spațiul nostru literar prin meritul de a fi precursor în lirica românească al speciilor literare de sorginte japoneză „haiku” și „tanka”, niponii delectându-se de sute de ani cu aceste poeme de o afectivitate aparte.
Dacă Ion Pilat, Alexandru Macedonski sau Alexandru Vlahuță au scris poeme într-un vers, Părintele Ichim s-a învrednicit să transplanteze haiku în literatura română, demonstrând fără echivoc că această varietate de poezie se adaptează întru totul vigorii creatoare a limbii române. Poemele sale, trădează în mod evident elemente specifice spiritualității românești, îmbogățind, fără doar și poate, spectrul nostru liric, fiind un adaos remarcabil de încântătoare poezie.
„Haiku” se definește ca poezie fără rimă, având o structură de trei versuri, primul și al treilea alcătuite din câte cinci silabe, iar cel de-al doilea din șapte silabe, care exprimă prin excelență o stare de mare intensitate afectivă atemporală, constituindu-se într-o metaforă globală ce induce un indiscutabil caracter filozofic. Înainte de orice, poemele haiku se caracterizează prin aceea că declanșează o stare de reală emotivitate, creată de gândurile, reflecțiile și visele la care îmbie, reprezentând o categorie specială de poezie autentică. Se cuvine a mai preciza că aceste poezii, folosind cu toată forța cuvântul bine ales și implicând o incontestabilă artă, presupun și posesia unei capacități deosebite în a le citi, făcând apel la starea poetică existentă în orice cititor și la gradul de sensibilitate proprie.
Materia preferată a poemelor lui Dumitru Ichim cuprinde subiecte susceptibile de delicată reacție afectivă: vremelnicia, frumusețea, melancolia, modestia, însingurarea, naturalețea. Poezia părintelui conferă cititorului șansa fericită de a-i descoperi cu admirație și uimire adevărata chemare poetică și măsura indubitabilă a talentului său liric. Pasiunea pentru poeme haiku poate fi întâlnită și la alți poeți care au înavuțit literatura română cu asfel de bogății lirice: A. T. Stamatiad, Ion Codrescu, Marin Sorescu, Dan Florică, Paula Romanescu ș.a. Trebuie observat însă că, în comparație cu alți autori, Dumitru Ichim, dă poemelor sale, cu câteva excepții, câte un titlu, toate fiind incluse în serii tematice de reală finețe: „Urmele”, „Lacrima privighetorii”, „Valea nisipului de aur” etc.
O incursiune prin creația de haiku a lui Dumitru Ichim, cu o ilustrare succintă prin exemple, este, desigur, interesantă și binevenită. „Definiție de haiku” este poezia care ne inițiază în descoperirea crezului artistic al Părintelui Ichim, care mai presus de orice este un teolog ortodox dator să trezească în cititor un freamăt religios: „Cinci, șapte și cinci / Două mâini – rugăciune / Trece Iisus”. Problema apropierii de Dumnezeu, aspirația imanentă a oricărui muritor, este o temă abordată frecvent în plachetele sale de haiku. Maica Domnului revine constant într-o serie de excelente poeme: „Visează pruncul… / Maica Domnului trece / descălțându-se”; „Zâmbește Mama! / Betleem în privire / Aduse pruncul”; „Mamă, nu plânge… / În candelă numele / Tău luminează”.
Simplitatea firii umane atât de firave și glorificarea lui Dumnezeu apar invariabil în poeziile sale („Macul se roagă-n / Petale simple: iarbă / Nouă fluturii!”) ca și trăirea unei dureri adânci („Candela-i stinsă! / În locul luminii / Mă doare noaptea”). În „Testament”, mesajul transmis în stilul propriu generează o vădită emotivitate: „Umbrele mele / Sub umbra scrisului tac / Împietrind lumini” ca și în „Viața” („Flămânzi puii se / Roagă…Iisus în genunchi / Pe margini de cuib”).
Figură de stil ce constă în atribuirea unui înțeles nou unui cuvânt pe baza unei comparații subînțelese, metafora, asigură la Dumitru Ichim construcții poetice de irezistibilă sensibilitate. Edificatoare în acest sens este, fără doar și poate, cea a albinarului, autorul regăsindu-se simbolic în viețuirea albinei: „Lumânare de / Paște: Eu – albinarul / Vinerilor Mari!” Alăturată tainei frângerii Pâinii Vieții, imaginea mamei este de o sfâșietoare duioșie și exemplară credință în Mântuitorul: „Inima ta – cinci / Pâini în mâna lui Iisus / frângând pentru noi”.
O secțiune separată a poemelor haiku în creația lui Dumitru Ichim o constituie cele publicate în „Revista Scriitorilor Români” din Munchen (1983), poezii care continuă problematica lirică anterioară, dar în care descoperim apariția unei noi tematici, tulburatoare, anume dorul de țara natală. Trăirile intime, dublate de o nedisimulată nostalgie, rezidă cu tărie în poeme ca: „Clopotul de la Putna”, „Ștefan”, „Țara”, „Doina lui Eminescu”. De o deosebită frumusețe este poemul ce îndeamnă la o profundă meditație invocând plânsul sfinților („Sfinții noștri plâng / Dimineață – macului / Rotund al țării”), ca și poezia sugerând imaginea plină de farmec și de o seducătoare sensibilitate a țăranului român din satul de odinioară („Vin heruvimi / Spre Betleem sărutând / Mâna de țăran”).
Cred că ar fi nedrept să-mi închei eseul despre poezia haiku a lui Dumitru Ichim fără a consemna că două personalități de marcă ale culturii noastre naționale, un ilustru teolog și un admirabil literat, și-au exprimat îndreptățite opinii despre creațiile originale și de maximă intensitate afectivă ale Părintelui Ichim: Bartolomeu Valeriu Anania și Aurel Sasu. În prefața pe care a scris-o la un volum de versuri, Valeriu Anania mărturisea: „Dumitru Ichim împărtășește norocul și nenorocul scriitorilor din diaspora. Pe de o parte, șansa de a avea acces neîngrădit la cultura lumii libere și de se simți în largul său în abordarea unor genuri literare afine; dacă nu mă înșel – și cred că nu mă înșel -, el este primul poet român care a scris haiku-uri și strofe tanka la o vreme când cei din țară abia auzeau de așa ceva. Pe de altă parte, neșansa izolării de ceea ce se cheamă o piață a cărții la dimensiunea cititorilor potențiali”. Despre Aurel Sasu, unul dintre cei mai valoroși critici literari de astăzi, care a publicat aprecieri privind această poezie, Dumitru Ichim se destăinuie: „Datorez adânci mulțumiri profesorului universitar, poetului, scriitorului Aurel Sasu, care a prefațat volumul <> (…) Problema se pune din punct de vedere teologic și ontologic; la lansarea de carte din New York, criticul din România – M. N. Rusu – sublinia contribuția pe care o aduce acest volum în literatura universală prin acest Iov cu totul nou. Cartea, care a apărut la Cluj cu prefața prof. Aurel Sasu, a fost pentru mine o bucurie din mai multe puncte de vedere”.
Pe omul, preotul și poetul Dumitru Ichim l-am cunoscut la Câmpul Românesc de la Hamilton, un tărâm românesc autentic, amenajat, îngrijit și păstrat de peste cinci decenii în pitorescul spațiu canadian al provinciei Ontario, unde Părintele Ichim care conduce un cenaclu literar, organizează acolo „Săptămâna Internațională a Culturii Române”, manifestare ajunsă în iulie 2017 la a 50-a aniversare. Am fost fascinat de personalitatea părintelui și m-am convins cu ușurință că se justifică cu prisosință calitatea de care se bucură, aceea de incontestabil lider spiritual. Nu pot încheia fără a mai adăuga că am rămas plăcut impresionat de faptul că, deși septuagenar, Părintele Dumitru Ichim refuză să depună armele, probând o surprinzătoare forță în mânuirea artei sale poetice, proprie unui adevărat maestru, precum o admirabilă hotărâre de o îmbogăți literatura română cu noi creații lirice.

Dorin Nădrău (S. U. A.)