Slăvită fie-Ți apa-n descântec fără seară,

Neprihănirea pietrei de daltă să nu știe,

C-așa altarul cere pe umăr de fecioară

Să se aducă focul. Cum? Om vrei temelie?

De ce nu-ngădui lutul, vecin având nimicul,

Să fie pentru cuiburi, ca sâni spre sacrul nunții?

Sau poate-n loc de roată, scoțându-Ți heruvicul,

Să-l fi oprit pe unde întreb, spre Tine, munții?

Ești sigur? Mă chemi Piatră, și nu stihiei rană?

Trimite-mi cioplitorul să-mi ia la sfadă-amnarul.

Nu-mi da-‘ muierii coasă, ci dălți mușcându-mi stana;

De piatră – casa nunții, apună-n stea hotarul!

Moleșitoarea-mi ceară, nici lut, nici stei, ci somnul…

”Sculați-vă, să mergem…” Cine mă strigă, Domnul?