Ca să ajungi să găsești cuvântul înecat,
ascuns de știoalnă în bulboacă,
se ia un colac frământat de-o fecioară,
se înfige o lumânare de ceară
și se pune ca o bărcuță pe apă.
Numai pâinea-i cunoaște sorocul,
pe unde hatul lui
(sub mâl catifelat)
ascunde locul
de veci al înecatului.
Pâinea își are frământul
din moartea ce omului scapă.
Slujba se face când salciei
floria s-a deschis în apus
spre lumânarea pâinii –
același motocel din aceeași moliftă,
în care Iisus
strălucea în mersul pe apă.
Când va ajunge colacul,
cu lumânarea-n catarg de făclie,
deasupra bulboanei
ce-a înghițit plutașul spre nuntă,
își va opri purcesul icoanei,
apoi o să-nceapă
să scrie cu ortul lui
pe somnul de undă măruntă
geamănul cerc vârtejit în omega
deasupra mortului.

…așa s-a-ntâmplat și cu mine
cât încă în vis mai citesc
slova ce dincolo duce.
Era lume multă
și la răscruce,

Nu cumva ca slovei să-i sfărâm
crudul tâlc, întredeschis abia,
tac și spun cum se făcuse seară
când Iisus
s-a retras sub umbra de salcâm
să se roage.

Și s-a auzit de sus
glasul alb – salcâmu-și înflorise
icoana:
”Pentru mâine, de Florii,
lasă-mi mie
ca să-ți port coroana
spinului
și rămâi doar Rege.”

Iar a doua zi,
pare-mi-se,
când toți îi cântau osana,
Iisus s-a oprit din mersul
asinului
în fața salcâmului înflorit.
Apoi, către pescarii Lui
grăitu-le-a
ne-nțeles cumpănit cu răscruce
ca taina unduită spre larg:
”Iată,
acesta mi-ar fi lemnul
cel bun pentru cruce,
dar cruce de catarg!”

Care vântoasă
sămânța pe stei ți-a proscris,
pin singuratic, pin de apus?
Mijlocit de două prăpăstii,
între ele certate,
una în jos, una în sus!
Care peniță japoneză,
în singurătate,
spânzurat peste hăuri te-a scris?

Cheia de taină e încă ne-ntoarsă
retezului.
Mă gândesc, japonezului
oare penelul nu-i tremura de teamă
când mă semna cu tuș hieratic,
împrumutului tău
ideogramă?

Pin singuratic,
pin de apus ce n-apune,
taci și nu spune
de-abecedar cu buchea-mi avatară,
tu,
numelui – ideogramă de lemn,
taci, că și luceafărul ne face semn,
pin singuratic,
pin de apus ce n-apune,
tace-mă tot, nici măcar cerul
ideogramei nu-l spune,
că amândoi într-o noapte-am băut
întreaga-i lumina
atât de crudă și-amară,
durerea adâncului greu.

Năvodul,

bogatelor ape le-a fost voievodul,
cum încă spun unii,
vrăjite adâncuri prăda
rostogolind pe țărm
argintăriile lunii.

Jumate din mare-l știa.
Vânjos voluptății, regal,
de prințese poftit prin cotloane!
Împărătesc în frânghii și odgoane,
că spre păcat osânda-și tremurau
toată noaptea
valurile
cerșindu-i măcar o umbră, floral!

Cu vremea
chiar crudul de rodie-i coajă!
Năvodul, curvarul în faptă și mreajă,
din neam cu catargul,
stăpân nemilos cu tot largul,
bicisnic ajunse, grămadă de ațe,
prin lotcile sparte,
cu vântul prin zdrențe din veacul de vrajă.

***
Zvârlit, asemeni lui,
pre toți ai tăi cunoaște-i
și după floare și după rod!

Prinț altădată, bietul năvod
pierdut printre alge
și mătasea broaștei
aproape putrezise.

Pe malul mării, ca-n vise,
luceafărul se joacă de-a cleștarul,
când peste prag de seară
în fața lui, cu brațe-ncrucișate,
se-oprește Prisăcarul:
”Năvodule,
spre fructul meu de ceară,
ridică-te și dă-mi măcar o sfoară!
La disperarea mea,
mai ai vreun fir de ață?
De când ți-aștept nuntirea
făcliei

‘‘Să fie drepte!
Și paralele!
Și-acorduri divine
de sfere
când întâlnesc
infinitul !
Nu cumva ți se pare
că mult din prea mult li s-ar cere?”,
șăgalnic,
dar și gânditor,
o-ntreabă iubitul.

Dar ea, sprințară,
fără ca el să se-aștepte,
scăpărat de aripă!,
i-a furat într-o clipă
sărutul:
”Ce-ți pasă de ele
c-au rangul de drepte
din scrisul de rază?
Și ce-nteresează
cu cine și unde
își dau întâlnire?
Acestea-s doar linii,
prostuțul meu drag!”

…și iar îl sărută.

Începuse în mine
să rodească demultul,
să se facă și seară,
când
auzii vecinul paltin
întrebând:
”Spre ce m-or alege?
Apusului – cruce, sau stelei vioară?”

– Ce dacă plătit-ai biletul corect?
Nu vezi că mergi în sensul greșit,
că halta ”Visului Perfect”
demult tăblița și-a schimbat
și nu mai există?
Ce dacă
pe peron
iubita te-a îmbrățișat
și ți-a făcut din batistă?
– Dar, Șefule…?!
– Scuzați, Controlor…!

O, cum se năpusteau
spre șuvoaiele gâlgâinde din stânca
lovită de Moise!

Fiii pustiului,
nici unul nu vedea, în afară de el,
că jgheabul ce setea le-o adapă,
era căușul palmelor de înger,
plin de minune și apă.

Cârcotire, chiar ghimpi de harțag,
de la fiii pustiei
demult se-obișnuise,
însă acum încremenit privea
numai la vârful lui de toiag –
după lovirea în piatră,
precum un migdal înflorise.

Iată-ne toți, în clasa I-a de seminar!
Ăla sfrijit ca un ogar
sunt eu. Lângă mine-i Costel,
cel mai iubit dintre noi.
O-ntreagă oră îl așteptam,
să-l auzim cum sună
pe coridoarele-ntunecate
din clopoțel;
chiar așa-l poreclise,
paraclisierul din spate.

La aniversarea de 50 de ani
s-a ținut cont de fotografie.
Costel ajunsese dintre noi,
cel mai mare, foarte sus,
la Patriarhie.
Rotund se făcuse atât de gras

și pe cap cu-o tigăiță cucernică.
Bre, dar ce voce puternică
de clopot la bas,
că te lua teama
când i-auzeai arama
sunată în dungă!
Măi, cât de sus a putut să ajungă
în rang!

Când ai să vii
nu-ți bate capul să iei
cu tine
tot felul de lucruri
nefolositoare;
poate o îmbrățișare
dintr-un descântec de tei
va fi O.K.

Singurul lucru la care jinduiesc
este sărutul nostru pământesc.
Spune-i dar Corăbierului
că l-am lăsat
la marginea cerului.