WavePainting

BALADA NĂVODULUI AJUNS ÎN SFEȘNIC

Năvodul,

bogatelor ape le-a fost voievodul,
cum încă spun unii,
vrăjite adâncuri prăda
rostogolind pe țărm
argintăriile lunii.

Jumate din mare-l știa.
Vânjos voluptății, regal,
de prințese poftit prin cotloane!
Împărătesc în frânghii și odgoane,
că spre păcat osânda-și tremurau
toată noaptea
valurile
cerșindu-i măcar o umbră, floral!

Cu vremea
chiar crudul de rodie-i coajă!
Năvodul, curvarul în faptă și mreajă,
din neam cu catargul,
stăpân nemilos cu tot largul,
bicisnic ajunse, grămadă de ațe,
prin lotcile sparte,
cu vântul prin zdrențe din veacul de vrajă.

***
Zvârlit, asemeni lui,
pre toți ai tăi cunoaște-i
și după floare și după rod!

Prinț altădată, bietul năvod
pierdut printre alge
și mătasea broaștei
aproape putrezise.

Pe malul mării, ca-n vise,
luceafărul se joacă de-a cleștarul,
când peste prag de seară
în fața lui, cu brațe-ncrucișate,
se-oprește Prisăcarul:
”Năvodule,
spre fructul meu de ceară,
ridică-te și dă-mi măcar o sfoară!
La disperarea mea,
mai ai vreun fir de ață?
De când ți-aștept nuntirea
făcliei

să-și înflorescă mărul!
Nu cu beton
e drumu-nalt spre veșnic,
ce-o ață,
subțire cât e părul;
de poți ca să mi-o dai
te-oi înălța în sfeșnic!

Advertisements