Vorbeau acum
la fel ca-naintea căderii.
Cel Unul în fața celuilalt.

Iov
îi servea spre ospăț
din rodul viței și al grâului.

Cel cu litera întoarsă
îndrăzni spre Cel Preaînalt:
”Nu-ți cer Livada, aleasa;
dă-mi moștenire pustiul,
așa,
cum numai dunele
știu-l!”

Răspunsul:
”Dacă poți să-l faci
să te iubească,
să fie al tău,
până la moartea zării!”,
dar deșertul,
văzând o fetiță plângând,
a fugit cu tot nisipul lui
și a făcut-o să râdă
pe marginea mării.

”Dă-mi, cuvenita-mi noapte
departe de Tine, să mă desferic
din haos în haos, noian de-ntuneric,
așa cum Ți-am fost,
primul născut al nopții
și al puterii!”

”A ta să fie,
fără de soare,
precum înaintea căderii
în număr și solstiții,
de poți s-o iubești!”
Dar apărură îndrăgostiții
sub noapte,
și n-a mai fost întuneric
că toate pleiadele
treceau pe lângă ei înflorind
cu lumina în șoapte.

Iov continuă ospețirea
din rodul de viță, de grâu
și din tot
ce-i cântase grădina
de la mugur până-n procov.

Cu ispită
se-ntoarse cel rău:
”Știi ce? Ce-ar fi să îngădui lui Iov
să-mi fie slugă și ucenic?
Nu-i darul acesta aproape-un nimic?”

”Bine. Să fie-al tău!
Ah, nu cumva să uiți!
Va trebui să mergi cu el,
cum cere târgul,
pe scurtătura
drumului de apă
de la izvorul inimii
până la bobul din pleoapă,
așa cum v-am croit
când v-am luat măsura
mărimii de inel.”