De la mine
începeau pădurile
până la Vârful cu Dor.
Când te strigam
numele tău se năștea
din setea de zbor
spre neînceputele ape
de gând netrecute,
băute
numai de primul cocor.
Nu știam iubitei să-i dau
nici flori de colț în cuvânt,
nici regalul de crin,
nici iberica roză din râvna minunii,
ci sălbatic fiindu-mi copacul,
din neamul ascunsului pin,
ți-am dăruit ca semn
poveștile lunii
oprite în conul cu raze de lemn.
Era
tot ce puteam să-nfloresc
când nu îndrăzneam
să-ți spun te iubesc
din reavănu-mi lut
și-april din tărie.
Te bucurai de conul de pin –
copil fiind de prima-i jucărie,
și-mi spuneai că va fi
ostrovul de taină tăcerilor noastre …
Nu cumva o fi fost și-un sărut,
că altfel fiind cerul
din nou altui cer se-ncepea,
privirea-ți numai pe-atuncea-având,
ca zările mării,
tristeți atât de albastre?
O fi fost, o fi fost..
dar ce rost?
Focu-i stins, drumu-i fum…
De va fi să-l găsești,
con de foc și ostrov,
con de pin,
rătăcit prin sertare,
grijă ai
să nu-l calci în picioare,
zic și eu, din greșeală.
Inima-i încă desculță
iar conul înțeapă
ca așchia spartei oglinzi,
cu vârf ascuţit de crai nou,
înțepând peste apă
străpunsul de seară
până la os de ecou…
Pe amândoi, ai grijă,
la fel o să ne doară.