Stelele cerului,
precum și nisipul
oglinzilor lui
numindu-l pre Avraam –
tuturor neamurilor
părinte,
dar Tu cum L-ai strigat
când i-ai cerut pe unicul fiu,
ultimul rod al părului alb,
să ți-L aducă jertfă?

Mai repetă-ne,
Kierkegaard,
prințul adâncului fiord,
lumea are urechile vechi
ca genunchiul cămilei!
Iară
și iarăși repetă-ne-ntr-una,
cum era atunci,
în dis-de-dimineața lumii
când Avraam
își privea fiul,
pre cel unul născut din tatăl,
urcând pe Muntele Jertfei
cu aripi de lemn nezburate
înălțătoarelor flăcări?

Știu, Soren, ce spui –
”frică și cutremur”!
Dar acestea
și mai mult decât acestea
au fost atunci,
în dis-de-dimineața lumii,
când nimeni nu vorbea de moarte,
și totuși Avraam privea
cu ”frică și cutremur”,
amețitorul drum, spirala-n vâlvătăi –
urcuș al înfierii.

Pentru cel vechi de zile,
părintele neamurilor,
fiul
era mai presus
decât toate stelele cerului…
Toate deșerturile,
bob de nisip
cu bob de nisip socotit,
n-ar fi putut să găsească
un singur cuvânt să fie egal
cu primul născut,
cel fără prihană de număr,
fiul tatălui –
cuvântul.

Da,
frică și cutremur a fost
pe fața întregului pământ…
Și fiul a-ntrebat a doua oară
pe Avraam, părintele neamurilor:
”Tată,
dar unde este mielul de jertfă?”
Și era dis-de-dimineață,
ne spune Kierkegaard,
prințul albastrului fiord,
când părintele neamurilor,
călca,
urcând prin umbrirea Fiului,
cu frică și cutremur…

Ce-a fost apoi,
Avraam
n-a înțeles prea bine,
că-i povestea din bob în bob
bătrânului tahigraf,
că L-a strigat pe Dumnezeu
Tatăl,
dintru adâncuri L-a strigat pe Dumnezeu
Tatăl,
de profundis clamavi Te Deum:
Eli, Eli lama sabahtani?
Dar Tatăl nu a răspuns,
ci doar aripa văzduhului înalt
s-a auzit:
Acesta este Fiul Meu cel iubit…

***
Avraam, fiul său și îngerul
priveau,
cât un răsărit de soare –
focul de jertfă al înfierii:
Acesta este Fiul Meu…
dar părintele neamurilor
abia ieșind din frică și cutremur
a băgat amândouă mâinile
prin vâlvătăile focului,
de parcă-ar fi pierdut ceva
scormonind printre cărbunii aprinși
până-și umplu căușul palmelor
cu jăratec
și țipă din rărunchi către înger:
Ia-i și fugi,
drumul e lung
cum n-a mai fost noapte să țină trei zile,
și întunericul la fel e de lung,
dar pumnul acesta de cărbuni
o să-ți fie de-ajuns
până la răsturnatul pietrei de mormânt
din ziua Înfierii.

Era dis-de-dimineață
în prima zi a săptămânii
când Avraam,
părintele tuturor neamurilor,
se cobora cu fiul său,
fără frică,
fără cutremur
și fără lemnele crucii…