Iadul a întins
acoperemântul
și s-a făcut întuneric
peste tot pământul.
Fiecare suflare
s-a rupt pre din două
de la ora șase până la nouă.
Oare
noaptea o fi ajuns și pe Sinai,
fără ca muntele să nu strige și el:
Eli, Eli, lama sabahtani?

După ora a noua
lumina cu hainele rupte,
lumină veștedă,
de parcă-o gălbejise grota,
apăru lângă cruce
pe Golgota
și zise Celui
ce prinse moartea-n cârlig:
Dă-mi rănile Tale că tare mi-e frig!
Mă suge frigul de rază, de vlagă
și numai frigul
e tot ce găsesc în desagă,
frig de pe muche de coasă.

Am fost până la soare,
bătându-i în poartă,
dar nu era acasă.
Numai pe prispă avea
pentru pomana Lui –
oalele și cănile.

Iosif și Nicodim veniră
și I-au spălat rănile:
Hai, vino,
du-te la soare lumino
și cere-i
giulgiul
ce-l toarse din floare cu-n flutur
de azi dimineață.

De jur împrejur,
cerule, suci-i…! –
Hultani și uli și cioroane,
zbor tot mai aproape să lupte
cu oaspeții crucii
opriți în piroane.

Era spre seară –
lumina-n sfințit.

Șarpele,
nu departe de Fecioară,
cu capul zdrobit
tânjea ca să moară
sub streșini de seară
după rânduiala firii
cum i-a fost scris
sub fulger de nor,
când,
deodată
un croncan
îl prinse din zbor
și începu să-l bălăngăne
peste locuri neumblate de omul curat,
și copaci
cu hâdul de monstru pustiu,
ce urâciunea și-o zăngăne
să nu se apropie
nici dropie,
nici capră,
nici tot ce e viu
cu solzi sau cu blană.
Bietul croncan
abea foarte târziu
și-a dat seama că-n cioc
e însuși satan
cu chipul de șarpe
și-l azvârli să cadă, cu scârbă,
în prăpastia hârbă
din pustia vracului.