În ziua Adormirii
(ce ar fi trebuit să fie
Vohodul Plângerii)
l-am auzit pe Gavriil torcând
cântec din muntele cu umbră deasă
pe unde nu ajunseseră nici oamenii,
nici îngerii
noima din fără de noimă
să o culeagă
Gavriil striga cu bucurie zicând:
”Cerul e tată
numai prin răsăritul de soare,
luminătorul său.
Prea Sfântă Născătoare
a Cerului tău,
dezvârtoșează-mi cugetul meu,
dă-i cheag
măcar apusul ei să-l înțeleagă,
urcuș să-și agațe,
văzut din nevăzutul privirii,
cum poate Dumnezeu,
să-și fie fiu și Fiul,
născându-și lumina din nou,
cel Nenăscut
să-și țină-n brațe Născătoarea
la ceasul Adormirii?
Dă candelii mele
ulei dumiririi!
…………………………………………….
Dormi, dormi, nani nanei,
crinul odrăzlit al Anei,
nani, dui, nani dui…
Maică-Pruncă,
dormi ca murmurul de apă
prin miresmele din luncă
revărsate-n alelui,
ale Lui, ale Lui,
dormi ca șoapta de gutui,
somn ușor la pieptul Lui…
Fum albastru…Stea pe ghem…
Acum El te ține-n brațe,
propriul luiși Betleem.
Nani, nani și dui dui
fiica Anei și a Lui,
dormi ca ochiul de copil
șoptirii de ametist….”
Și-acestea
cântând Adormirii
Gavriil
ca un abur ușor
se făcu acatist.
<
dumitruichim 