img_9909

La ce mi-ar mai folosi
numele
când nimeni prin el nu mă strigă?

Pinule,
nu vrei o tristețe în plus?
Singurătăților rigă
căror din ele m-ai spus?
Ecoul,
trecut de zănoagă,
ar vrea să se-ntoarcă
precum steaua
ce-și bea din fântână
amarul, de parcă
blestemul de aur
și-ar dori prin sărut să-și culeagă.

Zburătoarea
cu aripi albastre
îți bate de-aseară în lemn.
Ce fel de morse îți scrie,
mărunte
în semn,
cu numele meu pentru punte,
cea albă, tăcândă, din scânduri?
Pentru ce,
în noaptea fără de untdelemn,
te îngânduri?

Ia numele meu, cât mai este.
De poveste,
iar te-ndoiești că a fost?
Scrie-l pe albul răscrucii –
odihnă
cărărilor
ce prin el s-au tot dus!

Tu, care porți
lacrima lui Dumnezeu,
spune părintelui vânt
să mă înșoapte prin cetini,
pe unde doar pinul
își curge aminul…

Și urcă,
frate de sânge, și umbră,
și plâns de vioară,
în genunchi, peste piatră,
fă-te cărare singurătăților,
dar urcă mereu,
du-o
mai dincolo de sus,
pe unde lumina
în inima ei se scoboară.

Oare cântecul meu
ar putea să-ți fie povară
c-o simplă tristețe în plus?

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

Advertisements