Când moartea rău mă-ncearcă, ținându-o morțiș,
Că ea-mi hrănește ziua din bir pe labirint,
Când tot mai fluier cheamă, grav, codrul de argint,
Îți amintești cercelul ce-ți spuse pe furiș?
Oprit pe lobul florii, flutur de-alean confuz,
Tot aripă-i chiar dacă-i cât sâmbur de mălin,
Asemuit cântării cu tors pe ac de spin.
Iubirea doar prin șoaptă ajunge în auz!
”Nebunul meu și-al strunii lăutei din Sumer!…”
Cum te alinți când ochiul sărut dă spre-nțeles!
Mărețu-mi Schopenhaur? Praf, pulberi s-au ales!
Ce ți-o fi spus cercelul, ochi șarpelui și cer?
Împărății, hotare? Tot dragostea-i temei,
Că strașnică e taina păzită de cercei!
dumitruichim 
,,Îți amintești cercelul ce-ți spuse pe furiș?”… cum sa uiti asa ceva???!! … ami ales ca, din cate stiu eu, sumerienele au memorie buna! :)))… si acum, cat se poate de serios, e de o rara frumusete (poezia, nu cercelul… si cercelul e frumos, dar poezia…)… e la fel de frumoasa ca toate celelalte… nu va lasati niciun pas in vale… bine faceti!… condorul si poetul, numai pe inaltimi…
Sumerienele au memorie bună pentru că știu să citească, așa cum trebuie, cuiele! 🙂 Mulțumesc, Anca, pentru un comentariu la înălțimea condorilor și condorițelor!
De ce nu îmi lasă comentariu aici?
Nu stiu de ce nu lasa coment. aici, important e ca totusi le-ati gasit… cand vrei ceva cu adevarat, reusesti :)))
nu stiu de ce nu lasa comentariu, dar ce a spus cercelul imi amintesc perfect… am o memorie selectiva ceva de speriat :)))