Nu litera, ci rana dă-n duh izvod de mugur,
Altfel, ce rost în stemă, rubin vrăjindu-şi firul?
De n-auzi profeția ce-o-nspină trandafirul,
Cum grai vei da Iubirii, zdrobită ca un strugur?

Că inima nu-ți spune, zbătând prin țepi bătaia,
Cum mama dibuiește mireasma care doare,
Că ea-i dumnezeirii cu lutul născătoare,
Ființei dând din lacrimi sămânța de văpaie.

Cui creangă nelumească întruchipași coroană?
Mai sus ca serafimii, doar trandafiru-ți zboară,
Petalic în aripă, brumi negustând din seară;
Rotund vârtej Luminii, doar tu îl știi și rana.

Lărgindu-mi țintirimul cu spinii și hotarul,
N-a fost normal, Iubirii, să cred că-i Grădinarul?