Tags

, , ,

alba-cruce-de-trei-metri-amplasata-la-locul-accidentului-aviatic-de-catre-satenii-din-horea-244005

LEGATĂ-I MOARTEA SUB BLESTEMUL CUNEIFORMEI

”De când m-a părăsit (Enkidu), nu mai înțeleg nimic din viață și nu încetez să tot umblu, ca un vânător care capcanele-și ascunde în inima pustiului. Dar acum hangiță, de vreme ce te-am întâlnit, spune-mi cum să scap de moartea de care tot timpul mi-e teamă.” Hangița răspunse lui Ghilgameș: ”O, Ghilgameș, unde rătăcești la voia întâmplării? Viața veșnică pe care o urmărești, n-o vei afla. Când zeii au plăsmuit omenirea, au hărăzit oamenilor moartea. Viața veșnică au păstrat-o pentru ei!”
( ”Epopeea lui Ghilgameș”. Tăblița a zecea.)

Pe unde spusul
pâlpâie a teamă,
că nu cunoaște zidul de nisip
cum să-l ridice și să-i prindă mării
descântecul de nemurire din ghioc,
de-acolo graiul meu, în sus,
prin porțile de foc,
cu tot adâncul codrilor te cheamă.

Cu tine-alături, chiar strunele frumseților tăcând,
se face taina
mai cu-adânc, nepământeană,
că-apusul înfrunzește ceru-a verde,
când peste umăr mă aplec, în cântec,
din albul lui ca din ulcior să beau.
Degeaba zeii tăi sunt zei când n-au
gustat vreodată
minunea limpezimilor din gene,
prin care dorul
adumbră a luceafăr și sărut,
izvorul
din izvor,
mereu neînțeles de-ngălbenita tigvă
a cugetului rău mirositor.

Ca lupii către lună,
mi-e inima
de bucurie când se roagă,
când tu răsari,
‘naintea lunii, brațelor flămânde.
Răsună cedrii cât îmi ești de dragă,
iar pomilor le crește
în zvâcnet răsăritul înflorind.
Ecoul se-ntoarce-n cântec
când mijlocu-ți cuprind…
Nimicuri discutăm, de frunzele căzute,
ce n-au știut
de timp să se ascundă-ntr-un sărut.

Eternul cântă chiar prin firul ierbii
vibratul lui oprindu-și-l icoană.
Când mai presus de lume te iubesc,
tu n-ai văzut izvorul
cum se coboară din strană,
iar cerbii
cu fruntea aplecată-i pun coroană
și bându-l i-o sărută?

De unde cedrii-or fi-nvățat
că mult mai agrăindă e tăcerea
când se oprește ceru-n alăută,
și celui ce-i iubit și celei ce-i e dragă
le dă tot cântecul nespus,
unul din altul
spre vârf de dor să se culeagă.

Când m-ai răpit,
din ceruri să-mi privesc pământul meu,
puțin mai mare ca un bob de curcubeu,
tristeților adâncul le-am grăit:
De-acolo jos, până aici se vede
lumina primului sărut
când lutul meu văzduhul ți-a sorbit.
Dă-mi-l din nou și fă-mă muritor,
în duh sălășluirea să ți-o port
ca vinul sacru luminându-se-n ulcior.

Cu tine-n brațe
peste bordeiul morții pot să zbor!
Au nu văzduhurile lumii
Cel Veșnic ți le-a dat spre înflorire?
Tu-mi spui de moarte
cu ecuațiile frânte-n didahie.
Cum să fiu prost
pe brânci să-i îngenunchi în cotineață,
când preacuratele văzduhuri
le port în brață
cu veșnicia lor atât de vie?

Săraca moarte!
Decât să fi umblat
ca haimana curvind prin cimitire,
mai bine-ar fi-nvățat puțină carte.
Nu e jenant
o moarte-ntreagă-a fi cacealmagiu?
La tot ce-i înțelept, iar bunul simț predomină,
să-i dai cu bota-n baltă
ca să rămâi de pomină
că ești păros ca broasca la cetire?
Că delicatul semn hieratic
al cuneiformei, de-o-ființă focului ca fire,
ce pe sub buche încă mai tresaltă,
nu-i cui, crampon,nici scoabă de sicriu,
ci litera cu care iubirile se scriu,
chiar lumea cealălaltă
începe spre Iubire
cu același semn:
al cuielor ce au pătruns în lemn!

Advertisements