Foto: Gallery 133, Laurie Near,Burnished

”Ai iubit, de asemeni, și păsăruica, pestriță întru toate penele sale; ai lovit-o și i-ai rupt aripile. De atunci, stă prin păduri și strigă: ”Vai, aripile mele!”
(”Epopeea lui Ghilgameș”. Tăblița a șasea.)

Miresmelor e cântec trupul tău,
ce-l știu doar vișinii și prunii,
subțirelui
din înfloritul lunii.

Prin trestii cântătoare,
cum să-ți întreb tulpina,
spre-nfiriparea căror din tristeți
pe lotus l-ai chemat dintru adânc
să însereze iazului ca floare?

Lumina
de-a umbră prinse gust, de întrupare
părerilor de rău,
când pânza florilor de in,
nu torsul de luceafăr,
menită-a fost să-mbrace trupul tău,
iar părul,
cântat podoabei de safire și topaze
în coroană.

La noapte
se va deschide cerul,
iar după mii de ani lumină,
va fi întâia oară
când va-nflori ca mărul.

Iar tu? Din nou lăuta o să-mi cerți,
că nu ți-a strâns cu struna
tot Sumerul.
Și parcă văd cum te alinți:
”Mai spune-mi pământește, încă-o dată:
ce e iubirea?
Că buzelor li-e sete de-nțeles
din ne-nțelesul ispitirii de cules.
Tăbliței scrie-i,
pe lut, cu ghimpele de trandafir ce doare,
când inima înțeapă
în locul unde aripa se naște.
Și-apoi? Mai spune-mi iar că mă iubești,
c-așa suna chemarea spre zidire,
când nu fusese încă
genunea s-o-nfioare,
nici un atunci și nici demult.
Parcă-n rostit de buze mi-amintesc
lumina sfâșierilor cum doare,
de câte ori
prin tine o ascult
și cuneiformele ți-adun.

Ce-ar fi, greșind cu scrijelarul,
în loc de spin,
povestea să ţi-o-ncepi cu un lăstun
și-ai desena
din umbra lui,
în loc de cui,
o floare pentru mine, sau o stea?
Hai, că îți dau…Ba, nu! Până la noapte
mai bine-ntreabă-ți alăuta
că eu nu-ți spun!
Așa!”