Tăblița aceasta de lut
e aproape întreagă
despre îndrăgostitul din Nippur
când pe Regina stihurilor lui
a început s-o culeagă
cu scris de chimval și suspinul
de cui,
cântându-i așa,
către primul sărut:

”Lasă-mă numelui tău
templu să-i fiu,
mai slăvit decât cel din Nippur,
împărăteasă a cerului pur,
cum nici soarele nu îndrăznește,
în grai pământean ,
să te cheme, să-ți spună –
Ninlil!

Cântărilor de ape
și celor din strună
au nu spicul de grâu
l-ai ales să le fie sigil?
Ca argilele mele
te cântă pământul,
flacără verde cu torsul spre rod.

Ca Eufratul
te simt prin mine năvod,
tu,
care porți pe umărul alb,
dezbrăcat din copci de rubin,
frumsețea Araratului
când soarele
curge-n ulciorul cu suflet de vin.

Ninlil,
stăpână a duhului
și a văzduhului
ce-și naște eonul
din propriul lui hău,
pe unde genunile
de izvodul înalt se ating,
lasă-mă trupului tău
cerul
cu buzele mele să-l ning.
Tu, aerul meu ce-l respir
din mireasma fiecărui stih,
lasă-mă numelui tău
templu să-i fiu,
mai slăvit decât cel din Nippur,
căci numai o dată eternul
e-oprit în prag de trandafir,
când începuturile lui
dintr-un singur sărut
unul pe altul se fur.
Spune-mi și tu,
nu e așa, Ninlil?
Regina mea,
cum râde cerul prin ochii tăi de copil!

Să mergem prin codrii
ce-au născut palmieri și smochini…
Am învățat lumina s-o cânt,
pe trupul tău pelinu-i s-alint.
Ca soarele
prin cetini de vânt
am să ard în cățui
tot ce-s liman de pământ.

Mă auzi
cum pe sub dor te strig:
Ninlil, Ninlil…
Regină
cu râs și cu ochi de copil!

Lumina
nu poate fi
mai mult decât lumina
și brațele mele
oare n-or fi de-ajuns
a-mprumut de grădină?
Livadă dintre ape,
au nu ești tu zidire de lumină?
Chip cântecului meu,
și trestiilor mele
iarăși cântec,
fără de seară, fără de târziu!

Lasă-mă trupului tău
templu să-i fiu
mai slăvit decat cel din Nippur
și făr’ de-asemănare-n tot Sumerul.

Ninlil, Ninlil,
Regină
cu râs și cu ochi de copil!
Brațelor mele,
care-au fost de pământ,
de păcat,
dă-le vinul tău din lumină,
Regină,
cum Eufratului eternul i-ai dat,
că numai brațele mele
meșteșugul luminii-au furat
însetând,
să te bea cu tot cerul.

De spui că veșnicia s-a născut
la Eufrat,
eu știu întreagă să ți-o beau,
până la ultimul strop;
sărut după sărut,
tot trupul alb, tot cerul!

Că numai brațele mele
vor fi singurul templu al tău,
cum nu s-a văzut în cetatea Nippur,
atâta timp cât veacul
peste veac, o să-și care Sumerul!”