Prefaţă la vol. în pregătire “Şarpele de Aramă”
– poezie religioasă –

Pr. Dr. DUMITRU ICHIM

Prefaţă
Nazaria BUGA

… “pe unde-a umblat Dumnezeu”, creşte un Înger

La începuturile literare, “în noaptea sfântă din grăunţă”, a scris haiku, a evoluat spre tanka – forme ale poeziei extrem orientale, în care trăirea e sugerată doar în câteva exemplare silabe (Pasărea cu şapte aripi aminteşte de motivul heraldic al păsării cu trei picioare din ţinuturile – arhipelag şi peninsule – ale Soarelui-Răsare). Şi ce este mai subtil, mai plăpând şi mai aproape de simplitatea dumnezeaiască decât un haiku de Bashō engravat pe o piatră, într-o grădină japoneză, păstrată în feeria lampioanelor!
Aici, totul este esenţializat, până la linia continuă – cea care era căutată şi de Brâncuşi: “Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit. Parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini” . Transferăm această importantă mărturisire a sculptorului pentru că ea îşi revarsă rostul şi în scrierea unui poem, în a cărui structurare, poetul trebuie să trăiască asceza desăvârşită a textului. După toate canoanele.
Este ceea ce arta poetică occidentală a fixat: “Prinde elocvenţa şi rupe-i gâtul”. Amintit de orice introducere în poetică, acest vers al unui poet francez a făcut carieră.
Dar, prin această reducere la esenţial, la diafaneitate, la haiku, păşim în “pământul transfigurat” care are, printre avatarurile sale, şi “frumuseţea care va salva lumea”.
Acest tărâm al diafaneităţii e un tărâm în care poetul îşi spune: “Aici nu sunt decât eu!” Dar el este generos şi smerit foarte şi împrăştie viziunea sa, într-un joc de artificii interminabil. Tot ce atinge, tot ce priveşte are şansa de a deveni poem, în alchimia tainică a proceselor şi transferurilor în creaţie. Deşi, “tot ce-am strâns e pleavă”. Cu toate acestea, în jocul cu îngerii “de-a v-aţi ascunselea”, “cu poemul meu / L-am ospătat până-n amurg pe Dumnezeu”. Iată de unde plecăm.
Şi, peste toate, începutul de lume, “clipa înspăimântată” în vortexul cosmic: Dar şi bucuria de a trăi în Urania, în lumina corpusculară – cea “urzită”, “fără de stative, fuscei, hemoglobină”.
Câteva poeme mi-au amintit o întâmplare cu un copil căruia i-am spus: “Ai 4 ani şi tu ai un Înger. Roagă-te, cu îngerul tău, pentru mine!” După o cărăruie şi o colină, el m-a întrebat: “Spune-mi: îngerul meu creşte odată cu mine?”
În poezia lui Dumitru Ichim, creşte un Înger, care apără spaţiul, păpădiile, narcisa, orhideea, trifoiul, bujorul, şofranul, trandafirul, trandafirul sălbatic, trestia, o albină, crinul plecat dintr-o icoană, crinul “cu patru aripi gata pentru zbor”, “un cireş ce peste noapte înflorise”, magnolia, salcâmul care înfloreşte “pe limba sa”; apără copilul de “stingătorul de lumânări”, a cărui “vorbă / întotdeauna a fost veche / ca iarna putrezind”; dar iată, în preajma copilului, şi un “înger mai mic / o fi adormit pe jos / şi trebuie să-l care pe umăr / până-n pătuţul lui / din norul curat de culcare”. Căci, “prin ochii copilului / trece o umbră / mult mai subţire / ca borangicul
________________________________________________
1- PetreŢuţea, O întâlnire cu Brâncuşi, în Rev. Raţiunea Mistică, 2009.
2- Ioan Alexandru, Pământ transfigurat, B.P.T., Ed. Minerva, 1982.

serii / în ecou…” Aflăm că “împărăţia-i dată / celor ce-nfloresc / să zboare / cu toate patru aripi deodată”. Universul floral nu are, în el, nimic exotic, nimic străin pentru că este nevedit din “flori / din neamul celor ce se aduc / în Vinerea Mare pe epitaf”. Copilul, mereu prin preajmă cu “firul subţire de rază”, anunţă: “Am aflat cine lucrează / în spatele somnului Meu / şi Mă trezesc prin livada de vis / pe unde-a umblat Dumnezeu”.
Este “copilul universal” care atinge pânza de miracole a lumii: el spune mereu: “Ştiu!” Scoasă din “ascunzişul hainei” sale, copilul atinge universul, cu o narcisă. Copilul, el însuşi “mai înalt decât crinul”, îl ceartă pe Archange Gavriil, dintr-un trefond uşor suprarealist, că şi-a pierdut crinul său, ca pe un fiu: “Te-ai rătăcit / de îngerul tău păzitor? / Nu-ţi fie teamă, am să te ajut”.
Discursul vesperal al Îngerului (care îşi desfăşoară peste tot filologiile sale), fie şi ca “semn al depărtării”, apare în contrast cu “stingătorul de lumânări” – “demonul din a XXI vale” care sparge şi ameninţă simetria lumii, iar lezarea simetriei pune accente pe viaţa copilului – le Petit Prince – care, prin narcisa lui, restaurează teritoriile: ale sale şi ale altora.
Fiecare poem are o epică (“vântul care ridică stuhul”).
“Pe scurtătura drumului de apă”, “drumul apei” desfăşoară şi el tensiuni epice: “dă-mi moştenire pustiul / aşa / cum numai dunele / ştiu-l!” dar “pleiadele / treceau pe lângă ei înflorind / cu lumina în şoapte”. Un alt înger “desena pe unda apei / precum un inel / tămăduitoarea trecere”. Rezolvarea poemului e dureroasă: “Ia patul tău… / că se cuvine ca îngerul morţii / în patul tău să moară”. E posibil ca Îngerul, în cele din urmă, să spună: “Eu sunt Raphael îngerul. Şi, de am băut şi de am mâncat la masa aceasta, doar ochilor voştri li s-a părut aceasta” . Coborâm în anghelologie.
Textul trimite la o proză (foarte scurtă) a “ultimului val” românesc: “ploile care se întorc în cer” – cu umbra lui Dumnezeu peste oameni, în “jocul secund” pe care numai Dumnezeu îl îngăduie ca atare.
Poezia caută, precum Pilat din Pont, “Adevărul / umbra lui / în numele tuturor urmelor”. În “Vinerea Mare”, “copilul universal” vede în albină un înger. “Omoar-o să nu te înţepe!”, îi spuse, din lume, mama. “Mamă, dar oare / nu mi-ai spus / că la moartea lui Doamne-Doamne / nu se lucrează / că-i Vinerea Mare?”
Poetul este arghezian, în căutările şi suişurile sale: “Lasă-mă să Te sorb din lumină / până se va face întuneric / peste tot pământul” sau “Cuprinde-mă / şi arde-mă de-i cu putinţă / în învierea Ta ca să mă strâng”. Îl descoperim pe Arghezi (din Duhovnicească, Heruvic, Psalmi, Între două nopţi), cu al său “Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!” ori în “Sufletul meu deschis ca şapte cupe / Aşteaptă o ivire din cristal”.
Întrebarea este (“când unul dintre noi / deja se pierduse / celuilalt în oglindă”): ce s-ar fi ales de această Poezie – cu motivele, temele şi subtemele ei – dacă autorul ar fi rămas în această Românie profundă, ancorată, cu dramele ei, în Dragonul Carpatic; România – generatoare, la nesfârşit, de polisemie şi metaforă? Consider că autorul, în ceea ce-l priveşte – esenţial – , a înfăptuit raptul cel mai dureros: şi-a smuls rădăcinile “adânc înfipte în pământul neamului” său: “tăcere subţire şi albă / din miresmele pâinii”.
____________________________________________________________
3- cum l-ar fi numit, la mijlocul veacului trecut, în Hiroshima sa, E. Jebeleanu.
4- Cartea lui Tobit.
5- Dan Stanca, în rev. Raţiunea Mistică, 1994.
6- G. Călinescu l-a bănuit pe Ion Creangă, în Amintiri, că ar reflecta universul “copilului universal”.
7- cum ar fi spus Sadoveanu, într-un jurnal Anii de ucenicie.

Pentru că poezia sa, “ca-n stema-mpărătească-a unui spic”, este scrisă – cu toată universalitatea teologală a motivelor – de parcă ar fi încă aici, în România, patria durerilor-fantomă dar şi a epifaniilor cotidiene: aici unde “transcendentul coboară” şi “doar numai ţie ţi-a fost hărăzit / ca să bei / din primul potir de lumină”. Dar poetul, în pofida tuturor distanţelor, se face o “scară plină de îngeri / corcoduş înflorit în noaptea de denii”.
Elementele predicative suplimentare (din mica “filocalie vorbită”), dubla determinare sintactică, evaluările de sintaxă, fenomenul de dizlocare – atât de drag achiziţiilor postmoderne, toate, şi multe altele, creează acele fericite “sfere lexicale”, prin care Şarpele de aramă îşi dobândeşte autonomia. Fiind “o piatră” pentru “templul său”, e timpul să-şi aibă definit acel teritoriu, numai şi numai al său, în “pustiul” şi-n metafizica acestei lumi.
Arsenalul poetic provine din registre diferite ale românei vorbite, din “polenul de făină” (fluierul stânii, pită, căuşul palmelor, fărmătura de pâine, hălăciuga, scrin, hultani, hârbă,… ), pe care autorul le transfigurează, în rostul lor, uneori, “cu totul şi cu totul de aur”, căci “era căuşul palmelor de înger / plin de minune şi apă”. Trăim, prin poezie, într-un univers transfigurator: “vârful lui de toiag / după lovirea în piatră / precum un migdal înflorise”. “Învăţaţi de la sămânţă întâi…/ iar toate celelalte le voi întoarce vouă”.
Şi, pornind de la o formulă ca aceasta, s-ar putea scrie un Acatist: “Marie / şi pururea Fecioară / aşteptărilor mele-mprumută / Pruncul tău şi-al Duhului Sfânt”. O împrumutăm noi înşine ca pe o rugăciune, cea mai scurtă. Unul din marii duhovnici ai Ortodoxiei spunea: “Împrăştiaţi chipul Maicii Domnului”.
Făcând abstracţie de titlurile care secvenţează ansamblurile, această carte are traseul unui poem de amploare, este recursul la Geneză şi la frumuseţea de neegalat a trăirii în lumina fără asfinţit a Evangheliei. Este o “împrăştiere”, un elogiu adus Mariei, “loc de întâlnire între Dumnezeu şi om” . Arhetipul feminin, acoperământul fragilităţii omeneşti, “cu Pruncul înfăşat în axion”. Este o sesizare (cu mijloacele prozodiei) a ontologiei femininului: univers în care “singurul lucru nou sub soare” este Întruparea Fiului lumii: chemarea de a-L întrupa. Arhetipul Teotokos este suveran, dincolo de sacerdoţiu şi de ierarhie. Iar “cea mai frumoasă mamă din lume” îşi desfăşoară, cu egalitate desăvârşită, lecţia ei de pedagogie sacră: mereu ea “priveşte spre Copil / din spatele lui Dumnezeu”. Iată poemul care edifică:

“Pentru că tu eşti mama,
eşti la fel de frumoasă
ca această piatră ce ţi-am adus”
grăi către Fecioară
Copilul Iisus.
“E rotunjită de ape şi vise
pe dinafară”.
Are pleoapele-nchise, dar nu doarme
__________________________________________________
8- Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Ed. Cartea Rom., 1936
9- Ioan Negruţiu, Accesul la memorial, Ed. Sfântul Gheorghe-Vechi, Buc., 1999.
10-Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, traducere de Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, Bucureşti 1995; Sacrement de l’amour (Le mystère conjugal à la lumière de la tradition ortodoxe), Éditions de l’Épi, Paris, 1962; Le sacerdoce royal: état charismatique du chrétien, în vol. Le Mystère de l’Esprit-Saint (autori: H. Cazelles, P. Evdokimov, A. Greiner), Maison Mame, Paris, 1968.

somnul rotundului greu
ca Iacob la capăt de scară.
Piatra aceasta îşi aminteşte
ceea ce nimeni nu ştie
cum îngerii cântau lui Dumnezeu,
pentru prima dată lumina rostind-o
cu numele ei de Marie,
din rază în rază
ecoul suind.
Piatra aceasta nu doarme.
Ascult-o!
Perdeaua e trasă.
Tăcerea-i întreagă,
Cu pleoapele închise,
se roagă ca tine,
la fel de frumoasă,
Lumino!
Cum ar putea să doarmă
când Dumnezeu de departe
s-a întors acasă!

Iată şi o definire a oglinzii: “o apă / în care ai putea să te vezi / ca şi cum ai fi încă o dată”. Era pe când “înflorise luna”.
Oricum, poetul îşi are “jumătatea” sa “de inel deasupra oceanului”.
Poemul navigheză peste acel tărâm “al salvării”, soteriologie pe care o regăsim, până târziu, în exegeza teologilor care păzesc pragurile: Georges Barrois, Thomas Hopko, J. Meyendorff:
“La chute inaugure l’histoire du salut. La femme personnifie une énergie immanente à l’humanité qui s’oppose à la puissance du Mal, personnifiée dans le Serpent. Il y aura hostilité entre sa descendence et celle de la femme. Il la blessera au talon. Mais le Fils né de la femme lui ecrassera la tête” .
Dar iată, aflăm că “pe ascuns / plânse însuşi Dumnezeu” – imagine care rămâne prin paradoxul ei. Asta, de-ar fi să ne referim la “pustiul” acestei lumi: “Am fost până la soare, / bătându-i în poartă, / dar nu era acasă”. De fapt, poezia lui Dumitru Ichim e o răsturnare de canoane, e un tumult în care limba română se refractă, din nenumăratele faţete ale prismei. Se primeneşte, se schimbă la faţă (“Dă-mi rănile Tale că tare mi-e frig”), arondată de multitudinea de sintagme care iau cu asalt fiinţa poetului – transferul de durată (şi imperceptibil) de la “chip la asemănare”, către un apex desăvârşit. Versul liber, departe de constrângerile formale, îngăduie limpezimi în apele sensului, defrişându-se şi tulburându-se acele mâluri în care cresc neapărat rădăcinile crinilor.
Neologisme precum hemoglobina, algebra, paradoxal intră şi ele în planul “atoateţesătorului” ce-a “întrupat / din lumină primul trandafir”. Dar neologismele stau cuminte pe lângă alte forme de tezaur: porfira, vizon, firet de aur, iţa, ghemul, spata, stative, fuscei, mosor, borangic, (ne)năvădit, “vorba proastă” (cu sensul de “simplu”), ştiubeiu, chiler, harang, “turta sfântă coaptă pentru Cină”…
_______________________________________________
11- – L’alterité homme-femme, în Le ministère de la femme dans l’église, Les Editions du Cerf, 1987, Paris.

Poetul (“şi-n slavă şi-n osândă”), cel din alternativa kierkegaardiană, este fiul picăturii de apă, în chiar miracolul de a avea apa adusă din adâncuri de incantaţii colective şi de solomonarii de altă dată; el îi contemplă “metamorfozele” “de rouă, promoroacă şi boare, / stihie trecătoare / de curcubeu şi mlaştină”. Şi trebuie să descoperim “cum scria cerul pe lut / cu litere în formă de cuie”. Poetul se “îmbracă-n stihar de sărbătoare / ce-o viaţă-ntreagă l-am ţesut cu calm”. Poetul e locuit de Ierusalim, când “a doua oară se arată Dumnezeu”. E momentul epiclezei! Trăim într-un univers floral, ca-ntr-un desen executat pe o mătase foarte fină: “la Cina de Taină / înfloresc din psalmi… cireşii”. “Lacrimii mele îi este de-ajuns chiar şi o şoaptă de înger”. Aceste ultime sentinţe enunţă că poetul e familiarizat cu constrângerile diafane ale haiku-ului. Dintr-o “apocrifă” – au apărut atâtea – aflăm “pe iazul somnului, / că de pe patul de crini / plecase Maica Domnului”, iar în locul ei – imagine de avangardă – “înflorise Coroana de Spini”.
“Cum numai o mamă poate să fie colind”, într-un sat atemporal din Valea Uzului, “s-au dus / cu colindatul, ca melcii-ncet urcând spre cer, cu casele în spate, cu tot satul…” Apoi, supra-spiritual, totul este jur-împrejurul “mesei de seară în Nazaret”: “Ca în orice casă de la ţară / e mai multă pace decât mâncare / dar destulă pentru prânzul de seară”. Pe uliţele satului ancestral, “miroase a colaci, a pâine coaptă”/ şi-a amintire veche / uscată-n busuioc”.
“Gândurile”, “vorbele”, “zborurile” “visurile” “păcatele” fac, şi ele, parte din viaţa complexă a poetului. Totul e Frângere.
Cartea este o apologie a bobului de grâu, într-un univers înmiresmat, agrest, familiar, căci “miroase a lumină / din pâinea aburindă de la Cină”. Chiar “alfabetul luminii” e “aprins în sămânţă”, iar “Duhul e scris în grăunte”. Viaţa e concentrată în universul mic, mereu pe miracolul posibilei germinaţii. Al Încolţirii fundamentale. Grăunţă, grăunte, sămânţă, dar şi Spicul, “cu pecetea Duhului” sunt un elogiu al pâinii “cea spre o fiinţă”, “Pâine / din fecioara-făină”. Prefacerile Pâinii, în acest efort al transsubstanţierii, vin dinspre sămânţă, seminţuri, clipa încolţirii din “ţarini”, până “la saci de grâu în colţul de hambar”. E preţul rodirii şi al ritmurilor sempiterne. Poetul e fericit pentru că i s-a spus: “Doar numai ţie ţi-a fost îngăduit / ca să bei / din primul potir de lumină”. Peste roua grădinii arhetipale, peste roua trandafirului, poetul “macină stelele toate / până la ziuă”. Mereu e tangent la eforturile “atoatecreatorului” şi îşi are rostul bine definit, între alte elemente de fizică a pământului, căci i s-a spus: “din toate ale Tale, Te-adun cum pot, grădină! / De eu nu ţi-aş fi umbra, cum poţi să fii Lumină?”
“Florile au fugit din flori / şi au rămas fructele. / Fructele au fugit din fructe / şi au rămas seminţele. / Seminţele au fugit din seminţe / şi s-au ascuns în pământ. / Pământul a fugit din pământ / şi s-a ascuns după frunze”. Iată o evaluare evolutiv/involutivă a “lumii epifenomenale”.
Cum “nu poate pieri fiul atâtor lacrimi”, e vremea să se întoarcă Fiul Risipitor (omul, în finit/infinitul problematicii sale), să se întoarcă din ecoul angoaselor care spulberă lumea, să se întoarcă din secolul contradictoriu şi atât de nefericit: “Tată, mi-e noapte, Tată, mi-e frică! / Nu se mai vede drumul acasă / Lumina-i ruptă / Punţile toate s-au frânt sub dorul / de mine însumi, risipitorul”; “Doare tăcerea, dar eu tot te strig / De Tine mi-e foame şi tare mi-e frig!”. Este aici şi acea “noapte groasă”, “noapte grea”, din recuzita argheziană.
Pentru că, în “transfigurarea paradisiacă a infernului terestru”, trăim în rezonanţă şi în lumea “corespondenţelor”; imaginea lui Iisus “pe marea-nvolburată” mi-a amintit de impresionanta partitură “Sfântul Francisc mergând pe valuri” – transpunere pianistică de către Franz Liszt a meditaţiei de după “anii de pelerinaj”. Franz Liszt – abatele, în cele din urmă.
Ne axăm pe simultaneitatea pe care o presupune arta tuturor timpurilor, în idee, intuiţie, (im)permanenţă: Novalis fixa “calea ce duce înlăuntru” (“au dédans de soi même”), prin tulburătoarea afirmaţie, “l’éternité et ses univers, le passé et l’avenir sont en nous ou nulle part”. În acest univers pnevmatofor, Iisus Hristos a sosit în ipostaza Mielului () care s-a adus pe Sine ca Jertfă (), Început şi Sfârşit. Agnus Dei, la care se referă poetul: “în care Dumnezeu, / deodată, / se vedea pe sine însuşi / pentru prima dată / ca Tată”.
Nu în cele din urmă, trebuie să amintim respiraţia de prerie americană a poeziei veacului XX: William Carlos William, Wallace Stevens, Carl Sandburg, Ezra Pound, Edgar Lee Masters, Langston Hughes, Emily Dikinson (descoperită, ca poetă, în veacul amintit XX, deşi trăise în secolul XIX); iar, într-un profund astăzi, Tess Gallagher, precum şi scriitorul (traducătorul de poezie românească) Adam Sorkin,…
Poetul român, e de presupus, a îndurat influenţa “jurnalului” său american, la nivelul versului liber – tehnică ce i-a îngăduit să aibă – in excelsior – spaţiul fulgurărilor poetice, sugerate mai înainte.
În “… drumurile care se despart şi se afundă în lume” .
Şarpele de aramă e “jocul secund” barbilian, e “mântuitul azur”, e Timpul care, “în curata răcoare”, se reflectă pe sine, în alchimia dureroasă a Creaţiei, e iluzia dintre Răsărit şi Amurg, e vreascul care se face măr înflorit, sub puterea de nestăvilit a metaforei. Totul este metaforă, este sens şi harismă care se transferă până în lumina materializată a Cuvântului. În Şarpele de aramă.
Nazaria BUGA