”Ați văzut pescărușii
ca un fulger cum se scufund,
dumiriri din adânc să-mi cunoască,
cum să le fie zborul
mai presus decât tâlcul rotund?

Nu mai scrieți cu buchea
numele celui drag
pe nisip.
N-ați învățat nimic
din faptul că vi-l șterg?
Lăsați-i dorului dorul…
Literele voastre-s tare urâte,
ca niște cârje,
ca botul ventuzelor”,
marea mi-a zis.

”Eu niciodată
n-am scris.
Iubirea mea – înțelepciunea-albastră.
A voastră?
Lumina,
neînseratului
din apusul buzelor…