”În nici un chip

nu pot să-nțeleg pe cei mari

când țipă la noi,

(iar vina este

întotdeauna a noastră),

că ne-am murdărit cu nisip

jucându-ne cu marea.

Pe ea nimeni n-o ceartă

că s-a jucat cu cerul

și-acum e albastră.”

 

Și iarăși copilul se miră,

nu e normal ca să știe?

De ce

pe câte unul din oamenii mari

îl îmbracă frumos, în veșmânt,

și-l pun în cutie?

Apoi îl murdăresc cu pământ.

Ce haz, să arunci în el cu țărână!

Și-n joaca aceasta nătângă

în loc ca să râzi și să sari,

cu toții încep ca să plângă.

Ce curioși

sunt oamenii mari!