”În nici un chip
nu pot să-nțeleg pe cei mari
când țipă la noi,
(iar vina este
întotdeauna a noastră),
că ne-am murdărit cu nisip
jucându-ne cu marea.
Pe ea nimeni n-o ceartă
că s-a jucat cu cerul
și-acum e albastră.”
Și iarăși copilul se miră,
nu e normal ca să știe?
De ce
pe câte unul din oamenii mari
îl îmbracă frumos, în veșmânt,
și-l pun în cutie?
Apoi îl murdăresc cu pământ.
Ce haz, să arunci în el cu țărână!
Și-n joaca aceasta nătângă
în loc ca să râzi și să sari,
cu toții încep ca să plângă.
Ce curioși
sunt oamenii mari!