Foto: Artist, Isabelle Menin

De cea mai mândră floare,
de-adâncile văzduhuri prea aleasă,
de-aseară-mi ceri din strună s-o întrup,
când eufrata undă
ascunde-n scoică luceafărul nibir,
iar inima furtunilor li-e casă.

În loc de cea domnească,
din spuma lunii toarsă și cusută-n fir,
cum încă nu-ndrăznește acul
spre agrăire scumpă de aripă,
atât de transparentă,
ca duhul din vedenii de firavă,
cum o șoptește macul,
subțire ca șofranul gângurit de tei,
în locul ei,
în locul lor,
eu ți-aș cânta de floarea de otravă
a crinului,
ca moartea de frumoasă
când mi-ești alături,
iar inima furtunilor e casă,
ca vinul din ulcior.

Au tu nu știi, Ninlil,
Regină și domniță,
iubirea cum se scrie pe tăbliță?
O, niciodată,
jertfirea spusului ce arde-n lut
n-o desenezi
cu buchea de oval în graiuri de porfir,
ci-n chipul de iubire
al spinului
de trandafir
şi-al celor care durutul și-l iubesc.

De ce nu vrei ca să-ți vorbesc,
din struna mea gubavă,
de floarea de otravă
a crinului,
ca moartea de frumoasă,
văzduhul tău când mi-e
tărâm pierdutului ostrov?

Darul iubirii –
cântarea mea, de ce mi-l vrei hrisov?
Tu știi când strâng
a trandafirului tulpină,
că-ndrăgostitul totdeauna e nătâng,
că prețul e de sânge pentru floare
cu zapis de blestem și de lumină.

Mai bine ți-aș cânta
despre-al văzduhului procov –
osândă și izbavă,
de floarea de otravă
a crinului,
ca moartea de frumoasă,
dar cer de sânge-mi smulge trandafirul
când inima furtunilor e casă.

Regină și-a văzduhului domniță,
sărută-mă, în lutul de tăbliță,
pecetluind a zapis scris în cuie!
Ca tine mai frumoasă
nici veșnicia nu e,
că încă-o porți din primul înflorit,
când te cuprind în brațe
și timpu-i toarce firu’.

Sigil ca focul peste Eufrat
a răsărit
luceafărul Nibiru!