NEBIBLICĂ

Nu muntele e-nalt în măreție,
ci boaba de nisip
ce mării îi dă sfatul
hotarul cât să-i fie
și până unde plânsul ei.

Nici soarele, de n-ar fi fost
Porunca Nouă
pe care doar lumina
izvorul ei i-a cunoscut.

Eu l-am văzut
îngenuncheat sub firul ierbii
tot focul din eoni
cerșind pentru-n sărut,
de care lacrima i-ar spune
că-i doar un strop de rouă,
nu pragul și altarul ce sporesc
fiorul de nuntire din minune.

Puternice
nu-s nici tornada, nici furtuna
ce răzvrătesc și marea și pământul…

Cum ai născut Cuvântul,
Atotputernice,
ușa prin care treci fără de cheie?
Apoi pe om,
de ce-l făcuși arcuș fără de strună?
Abia târziu
ca să-ți devină cântec de potir,
dar iarăși –
pentru ce din pâinea lui ai rupt
să-i faci femeie?
Scripturile nici până azi nu știu
precum nici ei fiindul împreună,
când trupul Evei
un sfert era spre mugur,
iar necântatul – șoapte,
că mărul nu rodise încă frupt de noapte,
iar vinul roșu-al sevei
era pe buze însă nerostit,
până când lacul s-a trezit,
spun unii,
îmbrățișat de cerul făr de nor
strângând în pumn până la sânge
ultimul nasture al lunii
ca solz de șarpe lucitor.