Ce Notre Dame ne-ar trebui
să poată Muntele
să poată intra alături de noi?

Fiul Omului
nu are unde să-și plece capul,
pentru că
Fiul Muntelui de dincolo de nori
fiul Fecioarei spre noi s-a făcut.

Cum poate o floare de nu-mă-uita
să facă universul mai cald
cu-n singur suspin al culorii,
iar templul nostru
de 40 de ani prin pustie
măcar un singur chivot de trei zile?

Spre ușile noastre îngrozitor de înalte
(Ce bine c-avem trepte,
că Muntele are un loc de cerșit!)
se-aude Fratele cântecului Tău
rostind Cântarea Treptelor:
”Mi-e foame”, spune Muntele,
dar trecem pe lângă el
pentru că nu mai avem nici un cer
rămas pentru poze.
”Mi-e sete”, plânge Muntele,
dar noi trecem pe-alături
coborând urcării pe trepte…
…și Muntele rămâne
și străin
și bolnav
și prins în închisoare:
”Hei, tu, Visătorule…
batjocorindu-l după gratii,
îl strigă teologul
angajat gardian de tâlhari și poeți.
Cum poate să fie roua mai mare
decât cerul ce-ar putea s-o cuprindă?
Nu cumva spicul Fecioarei
știe ceva mai mult decât norii
îngemănându-și bobul
cu lacrima de mamă?
Iată, Fiul Muntelui de dincolo de nori
se face tot mai mic în brațele ei
că Dumnezeu își pleacă pe umărul ei
capul și coroana de spini.

Străinul
are acum unde să doarmă.
Trei zile și trei nopți –
că numai Muntele are-nălțimea
de dincolo de nor
a tainei ascunsă-n țesutul de piatră
de îngeri niciodată știută…

Ce Notre Dame ne-ar trebui
să poată Muntele acesta
să cânte alături de noi?

Deasupra lumii
se-aude Spicul de Grâu
când Muntele
își strigă Tatăl cântând cu toți munții:
”Ale Tale dintru ale Tale…