Vecin cu veacul și cu fagul,
stâlpul acesta de altar,
anul trecut a fost stejar.
Dulgherul
i-a descântat cu dalta și briceagul
numai șoptiri ce le-nflorește cerul,
și-n încrustări din psalmul sfânt –
cuvintele.
Stâlp pentru Sfânta Sfintelor.

Erau îndrăgostiți
și niciodată n-au știut
câți ani lumină-au înflorit
până la primul lor sărut.

De fapt, lumina n-are timp,
precum nici cercul
să bea nu poate propriul început.

Erau îndrăgostiți
și niciodată n-au știut
că veșnicia
lumină e ce își înghite seara
când numărul se naște pe afară.

”A săruta – sărutare:
A te atinge cu buzele
în semn de respect,
de prietenie,
de umilință,
sau
ca manifestare erotică.”

Atât de proști am fost
și-atât de puri în toate,
ca primii oameni
dinainte
când nu erau cuvinte,
ci din privire și tăceri
se-nțelegeau
în limba florilor de meri.

Cum o fi fost tăcerea mea –
crai nou ori lună plină?
A ta,
în neastâmpăr de lumină,
către cuvânt făcu un pas,
dar tot tăcere a rămas.

Nu judecați ramul
când frunzele-și îngână-n despletire,
pe umeri de ape,
descântec ce se-ntoarce în descânt.
Cuvânt când arunci, fii atent,
din tâlcul ascuns te condamnă.

Dacă o singură dată
nu ai fost copac
cum ai putea să vorbești de iubire?
A iubi
începe cu verbul de toamnă
când te destramă
din frunză tot ce fost-ai pământ,
plătind cu-nchipuiri din aur
podul ce-l treci,
din tine dându-i vamă.

Dacă o singură dată
nu ai fost copac
cum ai putea să vorbești de iubire?
Lăsați-i copacului
dreptul de mire.
La ora de nour aleasă,
după cântecul stins în vocale
i se vor umple toate brațele goale
cu cea mai frumoasă-nflorire –
cântecul alb de mireasă.

Odată
a fost ca niciodată
doar pentru cei din poveste,
dar pentru noi, nimeni nu știe,
odată s-a întâmplat ca să fie
cu adevărat numai odată.

In fiecare an luna
sărutul nostru odată ni-l fura pentru meri
să-i învețe-nflorirea
albului sfânt fără umbră de ieri.

Ultima oară
vorbind de o lumină
ce-o toarce lutul prelung din ocarină
mi-a spus să nu mă supăr,
dar și al nostru-odată
a fost ca niciodată…
Și a plecat cu el.