La vamă mi s-a spus

că eu nu sunt eu,

că numele ce-l port

l-ar fi avut,

smochinul cel neroditor,

ce s-ar putea să fie viu,

iar eu aș fi cel mort.

 

De peste umăr

mă tălmăcește spinul,

că-n locul meu

fu blestemat smochinul

și doar c-aș semăna cu el:

– ” Cine-ar putea să-l duplice?”

 

Si-am auzit atunci pe moarte

cum repeta pe vameș, dar amar:

– ”E fals în acte publice?

Așa oricărui s-ar părea,

dacă acest copac nu ar avea

ca scuză  – neștiutului de carte,

aici, lângă amprentă,

inițiala crucii Regelui Pescar”.

 

Doar până-aici pot să văd  –

mai multe degete decât culorile,

dar cum or fi și celelaltele,

înaltele,

ce ochiului scapă?

Se zice că doar îngerii,

în zi de sărbătoare,

din nuanțele lor se adapă.

 

Doar până aici pot să aud,

ne-ngăduit e dincolo țărmul,

dar sunt coloratele sunete,

dincolo de șoapte,

dincolo de tunete…

Cum o fi graiul bradului crud

fulguit în vocală de  nea,

sau cum o fi gângurind

prima stea

sub alintul de noapte?

Cum de nu pot și eu să aud?

 

Doar până aici…

Mai mult

nici n-ași putea să mai mor

și nici în plus – mai viu decât viu…

De-ajuns mi-s toate, Limpezirea mea,

că milostiv, precum te știu,

eu cred

că pana sentinței ai s-o moi,

la Judecata de Apoi,

în călimara Muntelui Tabor.

 

Kitchener,Ontario

Din necând, din neunde,

nici timpul știind ca să-o zică,

stea ce albastru-l urzică

de-i tremură’n unde

hieroglifa din vârful de Vineri,

Săptămâna Mare

începea  ca scrisul rândunicilor

în jurul bisericuței de lemn,

unde dormeau puii lor

cu somnul păzit ca și al bunicilor

de ghiocelul sfânt de undelemn.

Pe o masă

pe Doamne-Doamne L-au pus.

Mama ne ridica de subțiori,

ca la privechi, bunul rămas din vechime,

să-L mai vedem  încă odată pe Iisus,

cu ochii închiși și fără de glas,

ținut în brațe

de Maica Domnului și flori nicodime.

Si azi ca și-atunci mă-nfioară

frica fluidă  zdrobită cu pleoapa,

când rănii îi dasem sărutul,

din coasta Lui a început să curgă

și sângele și apa,

încet,

tot mai încet,

ca Prutul…

… iar Lazăr   ‘naintea  dis-de-dimineții,

( când roza pădureață în rouă era crudă)

după rânduiala talmudă

a mers și el să-și scrie în pământ

un copac

numit Pomul Vieții

ca legământ al nașterii.

Legenda spune că Adam

după ce a mușcat

din frupta cunoașterii

s’a îndreptat cu fuga măruntă

spre Pomul Vieții cu frunza de nuntă,

dar n’a mai ajuns că îngerii

către seară i-au fugărit

până în valea plângerii.

Se spune în cartea Bereșit

că’ntoarcerea  spre raiul pierdut

e să plantezi un pom anume

al nunții sau vieții

care-ți va fi podeț cerut

spre cealălaltă lume.

Așa  făcu și Lazăr ,

un  cedru zvelt  plantă printre știubeie;

credeai că-i o fecioară

care se roagă

lângă-al stâncii chivot,

acolo  lângă șipot,

unde se-oprește luna

isopului aghiazma să i-o beie.

Toate zece stăteau la poartă
pe banca bătrânului tei ;
cinci înţelepte și cinci nebune,
dar toate aveau în candela lor
galben amurg de ulei.
A mea era spartă.
Am zis uneia :
‘’Spune-mi și mie de unde ia
omul târziu Mirelui semnul
de mugur ursitor
ce-aprinde slovei sacre untdelemnul ?
La punţi și pripoare
cuvintelor fecioare
le-am fost cerșetor.
Cu vorbele pe năsălie :
‘’Uscat răspuns mă văduie ;
Daţi-mi și mie
o creangă din luceafăr
adâncul să-mi tămăduie. ‘’
‘’Ti-e candela plesnită lângă toartă’’,
cele nebune îmi grăiră.
‘’Nu vezi că faţa ei e spartă?’’
Iar cele înţelepte
răspunsu-mi-au privindu-mă sus,
ca niște ciori pe care ciocul le
toacă din meliţa de os:
‘’Sărăntocule,
pleacă!”, dar nu am plecat.
Tineam candela uite așa
ca vârful de munte un schit,
ca steaua cu norul în taler,
privind candela
ca pe-o covată de pâine,
trebuie să fie și vreun mâine
care nu mă știe,
parcă simt miezul nopţii
pe inima’mi toiagă,
cum hematie cu hematie
se leagă
în candela crăpată.

Când a venit Mirele
stăteam deoparte
și candela de lacrimi
aproape se umpluse.
Si nu mai știu, dar parcă îmi păru
că Mirele turnă
dintr’un luceafăr untdelemn,
iar întorcându-se din nou îmi face semn:
“Hai, intră și tu “

…dar  nu de greutate,

la amiază,

spicul  de grâu

se apleacă  argilei

și nici de povara de rază

a minutarului.

Nimeni nu i-a zămislit

cunoașterii

clipa  ce  și-o clipește cântarului

când către tină  își coboară

genele de fecioară.

Ce face atunci  –  se închină?

Au e răpită în note înalte de cleștar

nașterii  de lumină?

“… poate fi, poate fi…”,

peste  umăr șoptește duhul din glie

zvârlind  până  la cer,

din crengile  singuraticului păr  –

o ciocârlie.

Apoi tace

ca  sâmburele  morţii în gutuie.

“… o,  nu e!   o, nu e !”,

în  cele din urmă duhul

și-a desfoiat pergamentul,

văzduhul.

“O, nu-i ! … descalţă-te  întâi

ca să-mi   citești  bucoavna  de ţărână

cu-atingere sfioasă de călcâi,

ca umbra scuturată pe obraz.

Nu cizme, nu copite, ci-ascultă:

Spicul își pleacă într’o parte capul

să-audă  nevăzute stele în amiaz’

vibrându-și   lacrima’n amar ca roua.”

Era la ora a noua,

dar  vorba e ascunsă  de norod,

că nu e sunet, ci frământ luminii

ce-a mai rămas  de la potirul Cinii

când spicul de grâu

îi slujea  cu al inimii rod.

Numai  în clopotnița  paiului

mai pâlpâiau  grelele,

pe care le desferică

stelele,

nopţilor noastre zicu-le.

Spicule,

când bobului dai formă

și-l faci biserică,

Mirelui care te aduce,

să-i amintești  că ne-am cunoscut

la frângerea   Pâinii

pe cruce.