Cu glasuri de ape înalte
Te chem, Nerostitule,
de-adulmecările mele flămând.

De ce,
nevrednici de Vârful-de-Munte,
norul ni-l citim tot pe dos?
Nu-i legământul Tău?
De ce
e numai fulger și trăznet spre noi?

Cămilarul
în fiecare noapte ridică spre cer
ochii urechilor mele
până la norul Sinaiului
și cântă, zic ei,
din cornul de lună întors dinspre os,
până când cămilele
gâturi întind prin nisip
și dună cu dună adorm.

…dar pe partea cealaltă,
unde norul nu îndrăznește mai sus
de Vârful-de-Munte,
adâncul se face ca ochiul
privindu-și fântânilor
unduiri de oglinzi din oglinzi.

Acolo norul e alb
ca zăpezile neninsului Tău.
Spre altă lumină-i
purcesul născut legământ
spre tablele pietrelor albe,
așa cum iubirea
nu are-un presus de iubire,
pentru că mai mult decât ea
ar fi doar nimicul.
Întotdeauna iubirea-i săracă
și-n duh și la trup.
Fără podoabe lumești este focul.
Dorul poartă un singur veșmânt
așa cum albul
nu poate fi mai alb decât albul,
decât numai verdelui-
alt nume ce se dă logodnei de alb.
Nu poate fi mai alb decât albul,
decât doar albastrului –
fire de mare, fire din sânul tăriei.
Iubirea pe toate le poate plini,
dar albul neîntrecut de alb va rămâne,
decât numai roșului –
supremul alb al locașului Tău.

Cu glasuri de ape înalte
Te chem, Rostitorule,
adulmecărilor mele însetat și străin.
Știai că-ai uitat florile deschise?
Știai Grădinarule
că nu le-ai vorbit de poartă și cheie?
Ele și-acum se joacă de-a numele Tău
încercând să descuie albinei
foița din taina de zbor.
Știai c-ai uitat
râurile noastre deschise,
fără ca podul de sus
să-l ridici după Tine mergând la culcare?
Iată-le,
deschise aleargă spre Tine,
fără de ivăr, fără de maluri,
nor după nor.

Doar piatra nu ai uitat să o-ncui.

Cămilarul
are căușul palmelor
plin de nisipul Muntelui
și-și cheamă cămilele:
”Veniți de beți băutură nouă…”,
dar acestea
întind gâturile, ca niște râuri
ce se scurg în pământul de foc.

Frământându-și nisipul de Munte
m-a întrebat marea:
”Unde e cheia și unde e umbra?
În palmele noastre-i deschisul,
dar bobul de muștar
tot Muntelui rămâne –
Flămândul,
Însetatul,
Beduinul…

A fost
precum glasul de ape înalt,
prin ușile încuiate intrând…

Mâinile Tale încă purtau
semnul de cuie cu care ai scris…
Rostitor nerostitului Munte
pe piatra răsturnată.
Ne-ai dat semnătura în alb,
al albului
ce nu poate fi mai alb decât albul,
decât numai față de roșu,
că și Iubirea era tot numele Tău
precum Yoho e-n apele Tale răsfrânt.