De ce nu-mi iei apusul însplendorând rubinul,
Că-s pregătit ca piatra spălată lung de flaut?
Tristeți? Sunt fără praguri vreo cheia să mai caut,
Aprinde-n loc de lampă, vecin cu pâinea, vinul!

Din nevăzut cărarea va fi din cântec – fumul,
Nu-Ți mai găsesc prin lume nici plâns, nici întrebare,
Mă chemi cu pescărușul de dincolo de mare,
Sfințit să-i fie focul pe unde-i doarme scrumul.

Cum Te primise Tata! Aveai pământ sub unghii,
Așa cum se cuvine unui țăran și mire,
Îi aduceai sămânță din prima Lui iubire…
Alege-Ți din sonete cel mai frumos să-l junghii,

Ca de Florii Te-ntâmpin înfremătându-Ți palmii,
Flămând de-i măgărușul, dă-i fânul meu – toți psalmii!

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario
PSALMUL CE ÎNCHEIE PSALMII

 
Cu arc făcut-ai roza, spre-a-ndepărta păscutul,
Scripturile Iubirii  sunt cuiele și spinii,
Frumsețea nu dezmiardă, în scoică-auzi durutul,
Nu suferința-n toate e geamăna luminii?

Cum să Te caut bolții când mi Te-ai dat suflării,
La colț de veac cerșindu-Ți  tăria-ntr-o miridă?
Bob de nisip Ți-s ușă, liman și prag al mării,
Eu, ultima tristețe din strai de crisalidă.

Proorocească-mi iarba cum fi-voi după treier,
Spre vânturare-i umbra, și pleava, și nimicul!
Tu-ți vei pleca genunchiul spre-a săruta un greier,
Așa cum pentru Mire bea-ntâi din moarte spicul.

Putea-vei să-ncepi nunta fără de mine oare,
Tu, care-ai pus lumină în cuib la fiecare?

Dumitru Ichim

Vruși acatist din mine, și-Ți gem ca o furtună.
Ascuns-ai, unde, cheia? Sub care prag al lumii?
Ți-s tot mai verde-n cheamăt, din nelumiri de strună,
Cântând pe-aceeași limbă cu-Omar, Serghei și Rumi.

Dă-mi zbor din porumbelul, genuni roind prin cețuri,
Oprit în alb, eternul, cristal și helix scării…
Să nu îmi cerți cu-anatemi smochinul, nici cu-nghețuri,
Că Te iubesc ilogic, urcând talazul mării.

Iubirii n-oferi hamuri, ci tavă cu jăratic,
Întreg oceanul legii-‘i dă, lege nouă, geana.
Fă litera să zburde-n sărut de foc, sălbatic,
Spre-a fi prea sfântă cupă a mirilor  din Cana.

Cum poți, atât de aur, din plâns să-Ți faci zăvoare?
Trimite-mi porumbelul cu semnul de-mpăcare!

19 august 2016

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

Din frunze – o părere c-au fost cândva psaltire
Citită pentru verde spre ai fura absintul!
Din scrinul cu sonete, pe cel dinspre iubire
Alege-l pentru iarnă, cernând pe-arini argintul.

Plec, după moft, țărânii să-i dau puțină moarte…
Cu sâni umflați, corăbii m-or duce-n țara mică.
Ca să nu uit de ochii ce basmu-nchid în carte,
Citește-mi din ceaslovul cu scris de rândunică.

Te urcă-n șa, domniță, că menestrelul rogu-l
Obrazul să și-l pună pe tropicul viorii,
Sau dintr-un corn să plângă, să vină inorogul
Cărarea și-mi amurge pe unde curg cocorii,

Iar vinul de vărsare-al îngropăciunii faste,
Păstrează-l pe diseară, nu-l da țărânii proaste.

Dumitru Ichim

18august 2016

Pe unde-ar veni dorul de inima-i cardia,
Și cum fiorul sacru-i redus de-angiogramă?
Când buzelor dai vinul, gustându-i podobia,
Mă simt ca la Cetate, cum corn prelung ne cheamă.

Pronaos de mesteceni,deasupra-mbrățișării!
Hai, du-mă pân’-acolo, de moarte frică nu mi-i,
Azvârle-n spus ghiocul ce-a plâns durerea mării…
De ce nu ne pierdurăm, atunci, prin fundul lumii?

Ne ispitim de-a timpul, cu nepermisul aur,
Striviți de el, sau ducem un altui ins povara?
Cumva, ca peste iazuri, cumulonimbus plaur,
Că-l vezi deopotrivă cu duhul și vioara.

Alb-iarnă ni-i salonul, pereții lui – morfina,
Pe monitor cardia cu-n arc vâna lumina!

Dumitru Ichim
16 august 2016

Izvodul, dinspre curgeri, ca înspre vârf întrebu-l,
Dar nu cu vorba moartă, cum dăscălesc vlădicii,
Ci cu fiorul sacru al sângelui și-al fricii.
De ce, de robul humei, îți tot declini Horebul?

Îți iei plus optu-n haos, și golu-mi lași, Tu făr’
De gard cum vrea ceairul, scrii rațiuni în toate!
Te-nsâmbură lumina-n apus plin de carate,
De Te-am zărit în undă mi-o tulburi cu un nufăr.

Dincolo-i mai dincolo! La mii de cârji, strict – drumul!
Nici soarelui averea n-ai dăruit întreagă.
Deplin, Te-arată noaptea, a întru a se roagă!
Tot ce Ți-am scris cu pana, a fost pe vânt, ca fumul,

Că numai doar Iubirea prin Dumnezeu Te suie:
Te-am înhămat, căruței de lemn, cu patru cuie!

Dumitru Ichim

12 august 2016

Stingând în carne ghimpul, de trandafir, cu neamul,
Spre asfințit dai umbrei alean de majestate.
Rubin nu-i încă mustul de mă mai doare hamul,
De mi-au rămas pe câmpuri, nescrisele bucate,

Că-n loc de opalinul străluci de pe tiară,
Sporitu-Ți-am coroana cu gotica și spinul.
Când templul se va-nchide, va fi târziu de vară,
Neadormitul greier însfredelind pelinul.

Din țări de peste apă (cui fusem origami?)
Va fi întors, în vorbă, plecatului departe.
În loc de clopot, codrii m-or îndoini cu ramii;
Sălbatic pin, de umbră, când duhul și-l desparte!

Rășini de nard vor arde, turnând tăceri ca paus;
Coboară de pe cruce, ne-ntoarcem în Emaus!

Dumitru Ichim

10 august 2016

E miez de suferință-n splendoare și durere,
Ca șoapta ce pătrunde până-n rărunchi de dor…
De unde-ai luat-argila-mi ce-atât de-adânc Te cere,
Din nou să-Ți soarbă palma cu cântec pe ulcior?

Amarul Tău mă cheamă din orice amăruntă,
Că-Ți sunt deopotrivă netrebnic rob și-augur,
Frământă-mă, sunt coasta din primul om, fii nuntă
De frângere și flăcări pe-altar de Yom Kippur,

Dorescu-Te ca Mire-n a cedrilor cămară,
Ți-s candelă aprinsă ca firea Ta de foc!
N-auzi, în loc de clopot luceafărul de seară
Sunând în aur denii ce-au plâns în busuioc?

Trimite-mi porumbelul cu creangă de măslin,
Destul Ți-am fost zdrobire, mă soarbe-acum, Ți-s vin!

Dumitru Ichim
10 august 2016

Nu-s spinii ce o apăr când roza Te adoră?
Altfel rumegătorul pofti-o-ar ca nutreț,
De-n smârc nu Ți-am fost lotus, făcui din stuf manoră,
Mă iartă, pentru ghimpe, izvod de frumuseți!

Tot trupul mi-este rană, până-n rărunchi, rovina!
Din pajură, cu umbră, hrănește ochi flămând,
Că urlu după Tine, ca fiara, ca jivina,
Mi-e sufletul mireasmă, a pinului plângând!

Când înflorești în îngeri, e-n Tine vreo schimbare,
Cum înspre iesle, fulgul ia forma de Crăciun?
De n-aș fi eu nisipul, unde-ai dormi ca mare?
Strălimpezește-mi ochii, Iubirea să-Ți adun!

Că și văzduhu-i altul de plânsu-l-ai prin flaut,
Durea-m-ar de-ai fi singur, lăută fără laut!

Dumitru Ichim
9 august 2016

Poteca se înstrâmtă îngăduind doar verbul,
Lungi, nelumite zariști, grăbesc ca răsuflarea,
Pe lângă stâncă-și duce, trofeu de flăcări, cerbul…
”Alunecă în mine!” Prin neguri, urlă marea?

Spre ce adânc mi-e somnul de are-atâtea nume?
Și pe-al cui chip îl poartă obolu-n strânsul mânii?
Pe povârniș e ploaie, și-acolo jos, în spume,
Înnebunite valuri își frec de fulger sânii.

Copilul de-altădată sub cămeșuța ierbii…
Talaz, culege-mi noaptea! Mă sfârtecă, stihie,
Dar lasă-mi doar cărarea ce-i bat moneda cerbii,
Heraldicului pește cioplit pe chinovie.

Ți se-oglindește ochiu-n străfundu-mi de zănoagă,
Întârzie cu-n greier, că-n limba Ta se roagă!

Dumitru Ichim
8 august 2016