Tags

,

bujori_1

”Voi pune să ți se pregătească o caleaşcă din lapislazuli și aur: roțile îi vor fi din aur, osiile din lămuritul de aur și argint, în loc de catâri pe draci îi voi prinde în ham ca pre niște stihii; în casa noastră vei intra printre miresme de cedru.”

( ”Epopeea lui Ghilgameș”, tăblița a șasea.)

În scrinul de ivoriu,
mi-ai arătat prin șofrăniul serii din odaie,
brățări, cercei, inele,
gândaci de aur cu-aripă de văpaie,
agate și safire și topaze
și pui de șerpi
cu-argintul mlădiat în meșteșug
către măceașa legănată în lănțug
și lapisul cusut în filigran de borangic…
”Ce crezi de ele?”
cu coada ochiului m-ai ispitit,
intens privind spre colieru-nlăcrămat,
cu roua perlei umezită-n geană.
”Nu cred nimic.
Sunt lucruri, scule de podoabă,
care-n dugheană
ucid chiar prețul prin neprețuire,
ca frunza ce-și aprinde
tristețile de toamnă.

Tu, care ești
văzduhurilor doamnă,
când brațul meu șăgalnic te cuprinde,
învie duhul lor prin mângâieri,
ca înșoptitul gemei prevestind văpaie,
tu, începutul meu de primăveri
ce cu sprânceana îl semnezi, ca un lăstun,
te superi dacă-ți spun
că scrinul tău e-o ladă de gunoaie,
chiar dacă basmul și-l oprește în ivoriu?
Luminătoriu
îmi ești când te adun,
tu,
oglindă al grăindului izvor,
din care
genunea însetată când bău
te-a înflorit livadă și grădină,
la mii de ani-lumină peste hău,
numele tău
strigându-l
Luminii fără de-nserare,
din care
n-a ajuns să se adape
nici inima, nici gândul.

Când feciorelnic te visează crinul
și când bujorilor,
de-atâta cântec spinarea se-ncovoaie,
eu cred că ai glumit
cu scrinul
strălucitoarelor gunoaie.

Ce-ai zice,
primăvara cum te știe
crăiasă de văzduh peste Sumer,
dacă ți-aș pune-n inelar
un zâmbet crud de păpădie?

Tu, hoața cântecului de olar,
din glasnic faci cu ochiul: ”Doar atât?”
”Ce-ar fi, că bine ți-ar ședea,
un colier
să ți-l șoptească buzele pe gât?”

Advertisements