După vreo șase zile
de olărit sub zborul rotund
al Duhului Sfânt
ar fi renunțat
ca-n locul zidirii din pământ
să-i dea doar transparențele
viului,
dar acum semăna tot mai mult
cu chipul de om al Fiului.
În stânga îi cântase inima,
cu valul din șoaptă în șoaptă,
însă îi lipsea ceva,
abisul cerând alt abis cumpănirii
în partea lui dreaptă
ca un sărut ce lutul îl așteaptă
stingându-se pe oale.
”Ascunde durerea tristeților Tale,
cu-n oftat zise Fiul,
să Ți le port în năstrapă,
când omul pe Om va împunge
să curgă și sânge și apă!”