Prin violetul sălciilor de pe mal –
tristețile apei cu înserarea lor
până departe…!

A trecut iarăși
cocostârcul albastru…

Lin,
dincolo de moarte,
ca stinsul speranței
pe lacrima de pin.

Aripile lui
acum sunt de aur
lămurit din același dor.

Ne zboară marginile,
țărmuri fără de ape.
Distanțele Lui au crescut și ne dor
ca inima ce-n inimă s-a frânt
pră-
bu-
și-n-
du-
se…

Numai ceața
răsuflă deasupra apelor
ca-ntru-nceput de lumi
Duhul Sfânt.

Se face tot mai violet,
pentru că violetă
e sfâșierea de liniști
a noapte
spre văzutul luminii.
Sălbatici crinii
deja au devenit șoapte,
străine…

Spre Tine
dacă n-ar fi
nici cerul acesta plin de greieri
împărțind între ei licuricii,
oare cum s-ar ruga
lotusul singurătății mele?
Cum aș putea
spre Tu să fiu eu,
dar fără de mine?